Friday, December 17, 2010

Utopie de buzunar (I)



Desigur, trebuie să existe o explicaţie pentru mărimea neobişnuită a caselor. Dar nu că erau mari era straniu: asemenea construcţii mai văzuse turist prin tari străine; văzuse castele si palate.

Acestea aveau insa uşi foarte înalte, cu clanţe enorme aşezate la vreo cinci metri de pământ, parca special sa nu le ajungi. Lângă ele erau decupate si uşi normale. Si ferestrele tot aşa: cele mari pana foarte sus, mai jos si nu totdeauna la stanga, cele normale.
Totul părea pustiu, strazile, magazinele si şcolile, cu uşile lor de două mărimi. Câteva străzi mai încolo nimeri intr-un loc de joaca pentru copii. Veselie, clinchet in amurg. Ştrengarii se agățau cu capul în jos de barele colorate și cântau într-o limbă păsăreasca, aşa cum fac copiii.

S-a aşezat pe o banca. Obosit de drum îl doborâse aerul răcoros de seară. În scurt timp aţipi și un zâmbet i se aşternu pe față. Capul îi căzu pe spate, cu gura căscata. Năzdrăvanii îl ochiră imediat, și începură să se amuze. Unul mai obraznic arunca înspre el cu mingea să-l trezească. Îl lovi în umărul drept, iar el se trezi speriat. Ingăima ceva de genul e-n regulă copii, sunt în regulă iar ei continuau să se hlizească.

Pe teren apăruseră și tații lor. Erau neobişnuit de tineri. Le strigau copiilor să le dea mingea, și încercau să facă doua echipe. Cum până la întâlnirea cu familia gazda mai avea vreo oră, s-a incins si el la joc, să se mai învioreze putin.

Era ceasul când întunericul începe să se hrănească din lumină. Isi sterse transpiratia continuand sa se mire de tineretea acelor oameni. Cu siguranţa aceştia nu puteau fi parinții acelor copii, cel mult fraţii lor. Aveau toţi peste un metru optzeci, dar vocile le erau în schimbare. Cand prinse momentul îi întrebă de vorbă și află că erau intr-adevăr fraţii copiilor. Niste adolescenti.

Era incă transpirat cand porni cu bagajul pe umăr către adresa la care fusese invitat cu doua zile in urma.

În fata casei, se decise să sune la uşa cea normala. Dealtfel, la cealaltă nici cu un bat nu putea ajunge la butonul soneriei.

După câteva momente, spre surpriza lui se deschise uşa cea mare: în prag apăru un bătrân uriaş, cu părul alb și barba lungă. Să fi avut cel puţin zece metri.

Moşul căută puţin cu privirea în zare, apoi întrebă cu un glas puternic care eşti? După aceea intr-un gest firesc se uita în stânga, spre uşa cea mica unde stătea el. Aha, tu eşti…mi-au zis ca o sa vina un om neobişnuit la noi apoi se retrase undeva in casa, de nu-l mai vazu. înăuntru incerca sa isi umple timpul uitandu-se la rafturile cu carti.

Curand sosiră acasă și cei doi calatori care îi făcuseră invitaţia la telefon.

După ce au mâncat la masa cu toţii, au ieşit pe terasa din spatele înmiresmat al nopţii. La o cana de vin, calătorii, care erau si ei inalti de înalți de cinci-șase metri, i-au povestit cum în lumea lor, oamenii creşteau continuu până când le venea vremea să se duca la Domnul. Erau într-un fel ca și copacii din lumea lui, numai ca spre deosebire de copaci care mai imbracau o haina, un inel în grosime în fiecare an, in lumea lor oamenii adăugau cate zece centimetri la înălțime.

La ei bătrânii nu puteau fi ignoraţi. Erau atât de înalți, încât atunci când se adunau la sfat, parcul se umbrea. Lângă un bătrân puteai să stai fără să te atingă o picătură de ploaie.

Erau curioşi desigur, să afle cum era lumea lui, strainii.

Dar pentru că se făcuse destul de târziu, somnul îi cuprinsese încet-încet pe toţi, in mijlocul întrebărilor. El adormi îmbrăcat in răspunsuri sub Biblia deschisă cu cotorul în sus, alunecata din mâna bătrânului aţipit la Corinteni.

Acoperiş.

 
 
******
 
Nota:
Povestea am scris-o mai demult, si face parte dintr-o mica serie. Mi-am amintit de curand de ea pentru ca am citit despre un proiect putin socant, dar simpatic. Niste tipi s-au gandit ca ne-am descurca mult mai bine daca am fi cam de jumate de metru, resursele ca si spatiul, ar fi din plin, doar ca am putea avea probleme cu propria mâță.
 
Mai multe despre cei care au luat in serios ideea la:
http://www.core77.com/blog/object_culture/the_incredible_shrinking_man_18052.asp?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+core77%2Fblog+%28Core77.com%27s+design+blog%29

si la

http://www.the-incredible-shrinking-man.net/

Desenul e in tus pe carton si l-am facut cand eram cu cel putin 10 centimetri mai scund :)












Thursday, December 2, 2010

Concert simptomic



Într-o zi am să scriu despre România. Dar nu azi. Tot aşa cum într-o zi am să scriu despre Canada. Nu acum. Şi despre multi-culturalitate. Dar nu e azi ziua nici pentru asta.
La fel ca atunci când faci pâine: trebuie să aştepţi un timp până se dospeşte. Până când aluatul e bun de băgat la cuptor. Nu poţi să faci nimic să grăbeşti procesul. Nu poţi decât să înveţi răbdarea. Răbdarea, despre care ne spun Sfinţii Părinţi că e începutul înţelepciunii.

Mi-am adus aminte zilele trecute de o excursie la Ottawa pe care am facut-o acum cateva luni. Să vă povestesc despre oraş ar fi inutil. Puteti sa il vizitati sau daca asta e prea complicat, atunci puteti găsi cu un click pe internet orice informaţii despre istoria şi atractiile turistice din dotare, sau despre originea sărbătorii lalelelor din capitala unei ţări cât Europa întreagă.
Eu aş putea eventual să vă spun că Simfonia Lalelelor din Piteşti e de zece ori mai spectaculoasă (sau cel puţin era) faţă de ce am văzut eu anul acesta la Ottawa Tulip Festival. Şi nu de patriotism sufar eu.

Aș incerca mai degraba să vă povestesc despre ce am discutat pe drumul lung pe care l-am făcut în compania unei amice din Taiwan. De câte ori am legat relaţii mai strânse cu oameni de alte naţionalităţi, sau ma rog, atat cat sa trec de bariera convenienţelor, am gasit idei sprintene despre diverse subiecte, mai batatorite ori mai puţin. Asa am aflat părerea sârbilor despre noi, vecinii lor de la est. Că doar pana mai ieri le lucram grădinile şi lor. Se mirau de mirarea noastra atunci cand le vedeam casele pline cu maşini de spălat vase, prăjitoare de pâine şi televizoare color, neintelegand ca la vremea aceea in Romania copiilor li se fixau norme la umplut lădiţe cu roşii pe câmpurile patriei, unde lucrau zi lumina la fel ca oamenii mari, iar seara cu copilaria ciobita (as putea spune „julita”, ca sa fiu in ton) isi faceau lectiile la lampa, ca astfel România - plai de dor - impreuna cu inaltul aparat de partid si de stat sa termine cu succes plata datoriilor externe. Noi cumpăram zahăr, ulei şi pâine pe cartelă, dupa ore de stat la coada. Dacă apucam. Ei mancau „Milka” si beau coca-cola. Noi ne consideram privilegiati daca puneam mana pe vreo cutie goala de coca-cola, ca o faceam suport de pixuri, sa ne inveseleasca biroul cu fonturile ei unduitor-capitaliste. Lipite cu pelicanol direct pe perete, poze decupate din revista Cinema.
***
O colega din China se mira de curand că noi europenii vorbim limbi diferite, ca e asa mica Europa. Si cum asa, noi in Romania am avut sistem de sanatate gratuit? Aici m-am mirat si eu la randul meu, afland ca in China (stiti, aceeasi care apare la sfarsitul oricaror produse, la regie: „made in china”) sistemul de sanatate e bazat pe asigurari private, asemanator cu ce se intampla in US of A.

Să revin la discuția din mașină. Am aflat că noi românii, ca şi taiwanezii, sau italienii, ori francezii venim dintr-o cultura de tip “high context”. Acum prin contrast, trăim într-o ţară eminamente “low context culture” (așa cum este considerată cultura canadiană ,americană, australiană, scandinavă, etc). Departajarea aparţine antropologului Edward T. Hall, care spunea că modul de comunicare în “high context culture” se bazează pe mesaje cu subînțeles mai mult decât pe cele explicite. Acest tip de comunicare este specific culturilor în care relaţiile de grup sunt foarte strânse şi ale căror “membri” au aceleaşi aspiraţii, aceeaşi istorie. În culturile popoarelor “high context”, majoritatea situaţiilor de rutină nu folosesc structuri verbale explicite; lucrurile rămân nespuse, tâlcul se sugerează. Într-o asemenea cultură, cuvinte bine alese şi ştiute doar de cei ce fac parte din acel popor, sau doar intonații specifice vor acţiona ca o cheie pentru descifrarea instantanee a unor mesaje extrem de complexe. Oarecum logic, cei din afara culturii respective dacă se întâmplă să fie prin preajmă, nu vor înţelege nimic din mesajul “cifrat”, chiar dacă ştiu limba poporului respectiv suficient cât să traducă. Un scurt exemplu ar fi interjectia „asa”. La noi, in functie de intonatie, exprima: aprobare, exclamare, intrebare, etc. In engleza nu exista un echivalent atat de scurt si de cuprinzator, si in acelasi timp atat de vag luat ca atare. Ei au acel” way to go” sau „that’s right” pentru aprobare, „really?” pentru intrebare, etc.
Culturile nu se pot defini în mod absolut “high” sau “low” context. Spre exemplu, în Canada, partea franceză este considerată “high context” faţă de partea engleză, dar aceeaşi parte franceză a Canadei este “low context” în raport cu cultură spaniolă sau italiană, sau chiar cu cea franceză continentala. Aceeaşi tip de relativitate se poate observa şi între Dobrogea şi Bucureşti, de exemplu. Cu cât amestecul dintr-o zona este mai mare, cu atât se tinde mai mult către “low context”. Pentru că într-o cultură neomogenă apare diluarea relaţiilor de grup, acestea nerezistand suficient de mult in timp încât să îşi creeze propriul limbaj; atunci mesajele au nevoie de fraze explicite.

Se pierde la poezie. Se pierde un anumit tip de umor. Nu mai avem hâtrii buni de glume. Avem actori de comedie care se folosesc în glumele lor de evenimentele imediate, mediatizate la tv. Fondul comun devine tv-ul. Se creează un alt fel de contextualitate. Dar în multe cazuri media deformează, ofenseaza, agreseaza. (ma opresc aici, pentru ca intrăm în alt subiect).

Eram încă în România când o reclamă la cognacul Unirea devenise folclor urban: te urcai în tramvai şi oamenii tot îşi ziceau “Dorele, ia mai fă mă: tz-tzzz!” deşi  reclama nu se mai difuza de luni bune. Sau alţii preluaser dintr-o alta reclama: în loc să spună “extraordinar” când ziceau: “a-nnebunit lupu’!” Extrapoland, "low" vs "high" se manifesta și la nivel personal: un cuplu va avea întotdeauna o comunicare de tip high context față de cineva din afara cuplului. La fel și în cazul viețuirii în multiculturalitate: intuieşti imediat de care parte te afli, în funcţie de grupul în care ai intrat. De aceea românii se simt bine între ei, căutându-şi compania chiar de sunt aici de 10-15 ani: afinităţi de grup. Cu greu o să vezi români care se duc la meciuri de baseball în favoarea meciurilor de fotbal.

Omul modern, martor al globalizării şi beneficiarul informaţiei facile, reuşeşte să fie cel puţin în gardă şi îşi pune în bagaj câteva nume şi fapte specifice diverselor culturi pe care ar putea să le întâlnească în drumul lui prin lume. Un fel de reflex de comunicare. Asta face posibil ca un ins oarecare din Turcia, Italia, Canada, aflând că eşti român, să îţi smulgă un zâmbet ori rictus (dupa caz) doar când zice “Aaa! Romanian! Nadia!” sau “Hagi!” ori „Dracula”, “Ceausescu!”. In general o structura „high context” nu poate fi tradusa cu succes in „low context”. Nu poti sa ii spui unui englez: „drobul de sare” intr-o situatie tipica, si sa te astepti ca el sa inteleaga. Si invers, daca intr-o zi te intreaba unul in engleza daca esti un bun „kisser” si e de acelasi sex cu tine, esti tentat sa faci un pas inapoi si să îți pregătești pumnul. Totuși, vei fi surprins sa afli că de fapt te întreba daca ești un bun „k.i.s.s.” – er, adica in ce măsură reușești să te ții de filosofia de viață „keep it simple, silly!”

În cortul ridicat la poalele dealului Parlamentului din Ottawa, dedicat sărbatorii lalelelor, trec pe la stand-urile diferitelor culturi: Ecuador și muzicanţii lor cu nai și chitare, cu căciuli din lână de lamă cu moț. Turcia și halvaua ei. Thailanda și fetele în costume strălucitoare. Africa de Sud cu bijuteriile hand-made și djembe frumos pictate. Columbia cu plajele superbe. La toate întreb și mi se explică în multe cuvinte: pentru ei sunt low. România și prosoapele ţărăneşti și sticlele de țuica cu pară întreagă. Nu întreb nimic, înțeleg. Sunt high.