Friday, December 17, 2010

Utopie de buzunar (I)



Desigur, trebuie să existe o explicaţie pentru mărimea neobişnuită a caselor. Dar nu că erau mari era straniu: asemenea construcţii mai văzuse turist prin tari străine; văzuse castele si palate.

Acestea aveau insa uşi foarte înalte, cu clanţe enorme aşezate la vreo cinci metri de pământ, parca special sa nu le ajungi. Lângă ele erau decupate si uşi normale. Si ferestrele tot aşa: cele mari pana foarte sus, mai jos si nu totdeauna la stanga, cele normale.
Totul părea pustiu, strazile, magazinele si şcolile, cu uşile lor de două mărimi. Câteva străzi mai încolo nimeri intr-un loc de joaca pentru copii. Veselie, clinchet in amurg. Ştrengarii se agățau cu capul în jos de barele colorate și cântau într-o limbă păsăreasca, aşa cum fac copiii.

S-a aşezat pe o banca. Obosit de drum îl doborâse aerul răcoros de seară. În scurt timp aţipi și un zâmbet i se aşternu pe față. Capul îi căzu pe spate, cu gura căscata. Năzdrăvanii îl ochiră imediat, și începură să se amuze. Unul mai obraznic arunca înspre el cu mingea să-l trezească. Îl lovi în umărul drept, iar el se trezi speriat. Ingăima ceva de genul e-n regulă copii, sunt în regulă iar ei continuau să se hlizească.

Pe teren apăruseră și tații lor. Erau neobişnuit de tineri. Le strigau copiilor să le dea mingea, și încercau să facă doua echipe. Cum până la întâlnirea cu familia gazda mai avea vreo oră, s-a incins si el la joc, să se mai învioreze putin.

Era ceasul când întunericul începe să se hrănească din lumină. Isi sterse transpiratia continuand sa se mire de tineretea acelor oameni. Cu siguranţa aceştia nu puteau fi parinții acelor copii, cel mult fraţii lor. Aveau toţi peste un metru optzeci, dar vocile le erau în schimbare. Cand prinse momentul îi întrebă de vorbă și află că erau intr-adevăr fraţii copiilor. Niste adolescenti.

Era incă transpirat cand porni cu bagajul pe umăr către adresa la care fusese invitat cu doua zile in urma.

În fata casei, se decise să sune la uşa cea normala. Dealtfel, la cealaltă nici cu un bat nu putea ajunge la butonul soneriei.

După câteva momente, spre surpriza lui se deschise uşa cea mare: în prag apăru un bătrân uriaş, cu părul alb și barba lungă. Să fi avut cel puţin zece metri.

Moşul căută puţin cu privirea în zare, apoi întrebă cu un glas puternic care eşti? După aceea intr-un gest firesc se uita în stânga, spre uşa cea mica unde stătea el. Aha, tu eşti…mi-au zis ca o sa vina un om neobişnuit la noi apoi se retrase undeva in casa, de nu-l mai vazu. înăuntru incerca sa isi umple timpul uitandu-se la rafturile cu carti.

Curand sosiră acasă și cei doi calatori care îi făcuseră invitaţia la telefon.

După ce au mâncat la masa cu toţii, au ieşit pe terasa din spatele înmiresmat al nopţii. La o cana de vin, calătorii, care erau si ei inalti de înalți de cinci-șase metri, i-au povestit cum în lumea lor, oamenii creşteau continuu până când le venea vremea să se duca la Domnul. Erau într-un fel ca și copacii din lumea lui, numai ca spre deosebire de copaci care mai imbracau o haina, un inel în grosime în fiecare an, in lumea lor oamenii adăugau cate zece centimetri la înălțime.

La ei bătrânii nu puteau fi ignoraţi. Erau atât de înalți, încât atunci când se adunau la sfat, parcul se umbrea. Lângă un bătrân puteai să stai fără să te atingă o picătură de ploaie.

Erau curioşi desigur, să afle cum era lumea lui, strainii.

Dar pentru că se făcuse destul de târziu, somnul îi cuprinsese încet-încet pe toţi, in mijlocul întrebărilor. El adormi îmbrăcat in răspunsuri sub Biblia deschisă cu cotorul în sus, alunecata din mâna bătrânului aţipit la Corinteni.

Acoperiş.

 
 
******
 
Nota:
Povestea am scris-o mai demult, si face parte dintr-o mica serie. Mi-am amintit de curand de ea pentru ca am citit despre un proiect putin socant, dar simpatic. Niste tipi s-au gandit ca ne-am descurca mult mai bine daca am fi cam de jumate de metru, resursele ca si spatiul, ar fi din plin, doar ca am putea avea probleme cu propria mâță.
 
Mai multe despre cei care au luat in serios ideea la:
http://www.core77.com/blog/object_culture/the_incredible_shrinking_man_18052.asp?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+core77%2Fblog+%28Core77.com%27s+design+blog%29

si la

http://www.the-incredible-shrinking-man.net/

Desenul e in tus pe carton si l-am facut cand eram cu cel putin 10 centimetri mai scund :)












Thursday, December 2, 2010

Concert simptomic



Într-o zi am să scriu despre România. Dar nu azi. Tot aşa cum într-o zi am să scriu despre Canada. Nu acum. Şi despre multi-culturalitate. Dar nu e azi ziua nici pentru asta.
La fel ca atunci când faci pâine: trebuie să aştepţi un timp până se dospeşte. Până când aluatul e bun de băgat la cuptor. Nu poţi să faci nimic să grăbeşti procesul. Nu poţi decât să înveţi răbdarea. Răbdarea, despre care ne spun Sfinţii Părinţi că e începutul înţelepciunii.

Mi-am adus aminte zilele trecute de o excursie la Ottawa pe care am facut-o acum cateva luni. Să vă povestesc despre oraş ar fi inutil. Puteti sa il vizitati sau daca asta e prea complicat, atunci puteti găsi cu un click pe internet orice informaţii despre istoria şi atractiile turistice din dotare, sau despre originea sărbătorii lalelelor din capitala unei ţări cât Europa întreagă.
Eu aş putea eventual să vă spun că Simfonia Lalelelor din Piteşti e de zece ori mai spectaculoasă (sau cel puţin era) faţă de ce am văzut eu anul acesta la Ottawa Tulip Festival. Şi nu de patriotism sufar eu.

Aș incerca mai degraba să vă povestesc despre ce am discutat pe drumul lung pe care l-am făcut în compania unei amice din Taiwan. De câte ori am legat relaţii mai strânse cu oameni de alte naţionalităţi, sau ma rog, atat cat sa trec de bariera convenienţelor, am gasit idei sprintene despre diverse subiecte, mai batatorite ori mai puţin. Asa am aflat părerea sârbilor despre noi, vecinii lor de la est. Că doar pana mai ieri le lucram grădinile şi lor. Se mirau de mirarea noastra atunci cand le vedeam casele pline cu maşini de spălat vase, prăjitoare de pâine şi televizoare color, neintelegand ca la vremea aceea in Romania copiilor li se fixau norme la umplut lădiţe cu roşii pe câmpurile patriei, unde lucrau zi lumina la fel ca oamenii mari, iar seara cu copilaria ciobita (as putea spune „julita”, ca sa fiu in ton) isi faceau lectiile la lampa, ca astfel România - plai de dor - impreuna cu inaltul aparat de partid si de stat sa termine cu succes plata datoriilor externe. Noi cumpăram zahăr, ulei şi pâine pe cartelă, dupa ore de stat la coada. Dacă apucam. Ei mancau „Milka” si beau coca-cola. Noi ne consideram privilegiati daca puneam mana pe vreo cutie goala de coca-cola, ca o faceam suport de pixuri, sa ne inveseleasca biroul cu fonturile ei unduitor-capitaliste. Lipite cu pelicanol direct pe perete, poze decupate din revista Cinema.
***
O colega din China se mira de curand că noi europenii vorbim limbi diferite, ca e asa mica Europa. Si cum asa, noi in Romania am avut sistem de sanatate gratuit? Aici m-am mirat si eu la randul meu, afland ca in China (stiti, aceeasi care apare la sfarsitul oricaror produse, la regie: „made in china”) sistemul de sanatate e bazat pe asigurari private, asemanator cu ce se intampla in US of A.

Să revin la discuția din mașină. Am aflat că noi românii, ca şi taiwanezii, sau italienii, ori francezii venim dintr-o cultura de tip “high context”. Acum prin contrast, trăim într-o ţară eminamente “low context culture” (așa cum este considerată cultura canadiană ,americană, australiană, scandinavă, etc). Departajarea aparţine antropologului Edward T. Hall, care spunea că modul de comunicare în “high context culture” se bazează pe mesaje cu subînțeles mai mult decât pe cele explicite. Acest tip de comunicare este specific culturilor în care relaţiile de grup sunt foarte strânse şi ale căror “membri” au aceleaşi aspiraţii, aceeaşi istorie. În culturile popoarelor “high context”, majoritatea situaţiilor de rutină nu folosesc structuri verbale explicite; lucrurile rămân nespuse, tâlcul se sugerează. Într-o asemenea cultură, cuvinte bine alese şi ştiute doar de cei ce fac parte din acel popor, sau doar intonații specifice vor acţiona ca o cheie pentru descifrarea instantanee a unor mesaje extrem de complexe. Oarecum logic, cei din afara culturii respective dacă se întâmplă să fie prin preajmă, nu vor înţelege nimic din mesajul “cifrat”, chiar dacă ştiu limba poporului respectiv suficient cât să traducă. Un scurt exemplu ar fi interjectia „asa”. La noi, in functie de intonatie, exprima: aprobare, exclamare, intrebare, etc. In engleza nu exista un echivalent atat de scurt si de cuprinzator, si in acelasi timp atat de vag luat ca atare. Ei au acel” way to go” sau „that’s right” pentru aprobare, „really?” pentru intrebare, etc.
Culturile nu se pot defini în mod absolut “high” sau “low” context. Spre exemplu, în Canada, partea franceză este considerată “high context” faţă de partea engleză, dar aceeaşi parte franceză a Canadei este “low context” în raport cu cultură spaniolă sau italiană, sau chiar cu cea franceză continentala. Aceeaşi tip de relativitate se poate observa şi între Dobrogea şi Bucureşti, de exemplu. Cu cât amestecul dintr-o zona este mai mare, cu atât se tinde mai mult către “low context”. Pentru că într-o cultură neomogenă apare diluarea relaţiilor de grup, acestea nerezistand suficient de mult in timp încât să îşi creeze propriul limbaj; atunci mesajele au nevoie de fraze explicite.

Se pierde la poezie. Se pierde un anumit tip de umor. Nu mai avem hâtrii buni de glume. Avem actori de comedie care se folosesc în glumele lor de evenimentele imediate, mediatizate la tv. Fondul comun devine tv-ul. Se creează un alt fel de contextualitate. Dar în multe cazuri media deformează, ofenseaza, agreseaza. (ma opresc aici, pentru ca intrăm în alt subiect).

Eram încă în România când o reclamă la cognacul Unirea devenise folclor urban: te urcai în tramvai şi oamenii tot îşi ziceau “Dorele, ia mai fă mă: tz-tzzz!” deşi  reclama nu se mai difuza de luni bune. Sau alţii preluaser dintr-o alta reclama: în loc să spună “extraordinar” când ziceau: “a-nnebunit lupu’!” Extrapoland, "low" vs "high" se manifesta și la nivel personal: un cuplu va avea întotdeauna o comunicare de tip high context față de cineva din afara cuplului. La fel și în cazul viețuirii în multiculturalitate: intuieşti imediat de care parte te afli, în funcţie de grupul în care ai intrat. De aceea românii se simt bine între ei, căutându-şi compania chiar de sunt aici de 10-15 ani: afinităţi de grup. Cu greu o să vezi români care se duc la meciuri de baseball în favoarea meciurilor de fotbal.

Omul modern, martor al globalizării şi beneficiarul informaţiei facile, reuşeşte să fie cel puţin în gardă şi îşi pune în bagaj câteva nume şi fapte specifice diverselor culturi pe care ar putea să le întâlnească în drumul lui prin lume. Un fel de reflex de comunicare. Asta face posibil ca un ins oarecare din Turcia, Italia, Canada, aflând că eşti român, să îţi smulgă un zâmbet ori rictus (dupa caz) doar când zice “Aaa! Romanian! Nadia!” sau “Hagi!” ori „Dracula”, “Ceausescu!”. In general o structura „high context” nu poate fi tradusa cu succes in „low context”. Nu poti sa ii spui unui englez: „drobul de sare” intr-o situatie tipica, si sa te astepti ca el sa inteleaga. Si invers, daca intr-o zi te intreaba unul in engleza daca esti un bun „kisser” si e de acelasi sex cu tine, esti tentat sa faci un pas inapoi si să îți pregătești pumnul. Totuși, vei fi surprins sa afli că de fapt te întreba daca ești un bun „k.i.s.s.” – er, adica in ce măsură reușești să te ții de filosofia de viață „keep it simple, silly!”

În cortul ridicat la poalele dealului Parlamentului din Ottawa, dedicat sărbatorii lalelelor, trec pe la stand-urile diferitelor culturi: Ecuador și muzicanţii lor cu nai și chitare, cu căciuli din lână de lamă cu moț. Turcia și halvaua ei. Thailanda și fetele în costume strălucitoare. Africa de Sud cu bijuteriile hand-made și djembe frumos pictate. Columbia cu plajele superbe. La toate întreb și mi se explică în multe cuvinte: pentru ei sunt low. România și prosoapele ţărăneşti și sticlele de țuica cu pară întreagă. Nu întreb nimic, înțeleg. Sunt high.





Wednesday, October 13, 2010

33



33 de ani avea Iisus cand si-a implinit lucrarea pe Pamant.

33 de ani avea tata cand m-am nascut eu.

33 de ani am avut eu cand s-a nascut Darie.

33 de ani are Elena mea.

33 de mineri s-au nascut azi a doua oara in Chile, cand au fost salvati dupa mai bine de doua luni sub pamant.

Friday, June 18, 2010

Yours to Explore



Poate vei spune că mă leg prea mult de cuvinte. Dar nu se poate să nu observi că atunci când ieşi pe stradă, spui că te plimbi printre oameni şi că atunci când intri în relaţie cu oricare dintre ei, aceştia se transformă în ceea ce fac. Societatea, deşi este formată din oameni, preferă să ne numească pe fiecare după rolul lui. Este mult mai confortabil așa, pentru că atunci când guvernele ne trec la coloana ”resurse”, nimeni nu le poate acuza de control asupra oamenilor. Rolul nu este absolut, ci ne transformăm pe rând din doctori în pacienţi, în funcţie de care parte a patului de spital ne aflăm, suntem vânzători sau clienţi, depinzând de accesul la sertarul casei de marcat, ne numim simplu și crud „ţinte”, dacă suntem în faţa glonţului sau cu mandrie debilă “soldaţi”, dacă stăm în spatele puștii. Mai ţii minte povestea „Prinţ şi cerşetor”? Poate din bun simţ, prinţul a vrut să se pună în pielea celuilat, deşi era evident că nu ar fi ajuns vreodată în situaţia cerşetorului. Ideal ar fi să încercăm să fim câte puţin din fiecare, înainte de a intra în interacţiune cu cel de lângă noi. Înainte de a intra în clădirile instituționalizante. Uşa te pune într-un raport. Când intri, rolul uşii este să îţi pună o etichetă, să te scoată din mulţimea anonimă. Până şi atunci când intri în propria casă, eşti fiu sau tată. Când ieşi însă, uşa îţi redă libertatea. Te spală de toate etichetele, în stradă redevii un om între oameni. De aceea atunci când cauți o soluție spui cu naturaleţe „caut o iesire”. Pentru că în realitate cauţi libertatea. Iar libertatea este printre oameni. Există un singur moment când îţi doreşti o Intrare. Însă aceasta nu este intrarea ta, ci intrarea Lui Iisus Hristos în viaţa ta. Pentru aceasta nu e nevoie decât să deschizi uşa: atunci El intră, iar tu îţi primeşti libertatea.

În oraşul nostru vine G20. În joacă, dacă ar fi să mă iau după gardurile de sârmă cu care au încercuit centrul oraşului, sau după miile de poliţişti care vor sta de pază, după faptul că vor paraliza orașul și că au cheltuit sume enorme pentru desfășurarea întâlnirii, mi-aş putea imagina că e vorba despre nişte creaturi extrem de periculoase, care nu au voie să scape în lacurile din Muskoka (pentru a le deruta și calma, le-au făcut un mic lac artificial într-o clădire, proiectând imagini cu peisajul respectiv pe peretele din spate). G20-ii sunt nişte produse de laborator. Se pare că odată au fost oameni. Rolul lor acum e să ne hotărască soarta. Sună ca un scenariu SF hollywoodian, nu? Trista realitate este că poliţiştii îi păzesc pe ei de noi, şi nu invers. Sâmburele de adevăr în toată povestea e că ei într-adevăr ne hotărăsc viitorul. În adâncul sufletului, fiecare dintre noi speră ca G20-ii să îşi aducă aminte că şi ei sunt parte din cifrele care umplu tabelele la rubrica „populatie”.

Actorii de teatru sunt poate fiinţele care experimentează cel mai eficient punerea în persoană. Toţi actorii pe care i-am cunoscut sunt pasionali şi se bucură de clipele lor ca şi cum ar trăi mai multe vieţi; ei sunt pe rând fiecare din noi. Ei ne demonstrează odată în plus că revenirea la mulţime nu depersonalizează, ci dimpotrivă, umanizează. Și asta devine evident atunci când la sfârşitul spectacolului, sala aplaudă omul de pe scenă şi nu personajul cu care el se îmbracă în piesă.

Ai auzit de "infiltratori"? Sunt un fel de personaje fără piesă. Ei practică explorarea urbană şi fac o încercare temerară de a dezvălui secrete, umanizând astfel interiorul clădirilor, tunelelor ori al altor locuri în care cei mai mulţi dintre noi nu vor intra niciodată. Dacă e să le aplicăm standardele sociale, atunci ei sunt niște indivizi care se deghizează şi mint, ca să poată avea acces în locuri interzise. Sunt la limita legii. Dar eu prefer să mă gândesc la ei că la nişte actori perfecţi. Priviţi din punctul ăsta de vedere, ei se costumează şi învaţă un rol. Vor trebui să aibă mult curaj şi să improvizeze foarte mult, pentru a interacţiona cu oameni care nu sunt avertizaţi de acest joc. La sfârşit, când îşi publică aventurile pe internet, noi spectatorii, aplaudăm. Aşa am aflat că la Hotelul Royal York, misteriosul etaj 19 este la fel de opulent ca un palat şi este dedicat întâlnirilor importante şi secrete, iar pe acoperiş, administraţia creşte albine şi îşi produce mierea pe care o servește clienților. Sau despre epava eşuată în lacul Ontario, undeva între Hamilton şi St. Catharines, vas care a reprodus modelul adevăratei “La Grande Hermine” (care a navigat pe apele Canadei la inceputul secolului XVI). Sau că în tunelul metroului, aproape de staţia Sheppard se află încă o maşinărie uriaşă de găurit tunele, ca o cârtiţa stricată prin craniul căreia te poţi plimba. Sunt tentat să visez că simpaticii infiltratori vor încerca să treacă şi de gardul de sârmă, ca să facă o poză lui G20. Să vedem și noi cum arată creatura.

Între timp, în Guatemala cineva a dat o gaură perfect rotundă în centrul capitalei. Acolo va instala o agăţătoare suficient de mare şi va purta Pământul la gât, ca pe un pandantiv cu poze. Poze cu chipul nostru de oameni.

 
 
Nota:
 
http://www.infiltration.org/
 
Mulțumesc Elenei mele pentru inspirație

Friday, May 28, 2010

The Living Hinge


Ţi-e sete.
Răsuceşti robinetul dar după câteva momente, apa se opreşte. Ai primit însă atât cât să bei. Suficient. Zâmbeşti fericit, o minune a trecut prin zonă şi te-a prins de mână. Te duce departe de seceta disperării.
Nu e o chestie de calcul în cazuri de astea; oricând altcineva putea să prindă ultima cană de apa, înaintea ta.
În urmă cu câţiva ani descopeream o formulă de jazz care mi se lipea de suflet: Esbjörn Svensson Trio. Când au fost anunţaţi la festivalul de jazz de la Toronto, aşteptam cu cardul scos din teacă momentul să pună biletele în vânzare. Dar ghinion: oamenii tocmai anulaseră concertul. Dezamăgit, mi-am promis să nu îi scap data viitoare. Acum câteva zile am vrut să iau un disc cu ei şi negăsindu-i în rafturi, am încercat pe internet. Nu mi-a trebuit mult să aflu de ce nu au mai venit: Esbjörn, pianistul, murise accidental într-o sesiune de scufundări undeva într-un lac lângă Stockholm. M-am întristat de parcă îl cunoşteam de-o viaţă. Cu cana uscată în mână, nu-mi rămâne de-acum decât să o umplu din băltoacele statute ale înregistrărilor. Intru în magazinul virtual şi fac comandă pentru toate albumele lor, cu senzaţia că încerc să înalţ un zmeu în bucătărie.

Un rău fizic te străbate când se mai duc în timpul tău oameni dăruiţi: în iarnă, după aproape doi ani de luptă cu un cancer blestemat, Lhasa dispărea în depărtare pe „the living road” - unul din cele mai profunde albume ale ei, unde zicea: “La route chante, Quand je m'en vais. Je fais trois pas, La route se tait”. O văzusem în Bucureşti, unicul concert. O aşteptam în turneu, cu noul album. Dar îmi băusem cana. Pe Ştefan Iordache și Gheorghe Dinică, îi văzusem în câteva spectacole de la nici cinci metri. Și Mark Sandman de la Morphine (o muzică într-adevăr, halucinantă). Și Vali Sterian. Și fata aia care cânta "Lambada"
O categorie aparte sunt cei pe care îi regreți că s-au dus, dar față de care te încearcă și un fel de furie, pentru că și-au făcut rău singuri: pe Michael Hutchence l-aş fi stâlcit în bătaie, desi eu eram în Cişmigiu iar el la doi metri sub iarba Australiei, la nici două luni după ce îl văzusem pe scenă la Paris. Lui Kurt Cobain îi cântam piesele în trupa de rock a studenției mele, când au spus la radio de pușcă. Îmi vin atât de mulți în minte...singurul motiv pentru care ii pomenesc doar pe aceștia aici, dincolo de afinitate, este timpul comun. Nu ştiu în ce au crezut toţi oamenii ăştia, însă o data ce i-am iubit nu am cum să-i uit. Și mai sper că celebrul “I love you Michaeleee!” nu a fost doar un strigăt pe stadionul național în euforia momentului că “în sfârșit, vin și la noi greii”; sper că cel care le-a strigat atunci, dacă acum se roagă, îl pomeneşte în șoaptă şi pe el.

Apele muzicii nu se alterează. Dincolo de timp, cântecul de leagăn ușor ca un fluture, ecuaţiile simfonice ale lui Wagner şi jazzul electric-eclectic, se întâlnesc într-un rai al sunetelor. Acolo, muzica - copil fermecat, ține de mijloc cu două degete, îngerași; schimbă în joacă câteva priviri cu ei, în timp ce aceștia chicotesc cu aripile întinse: „doi, trei... și!” și îi aruncă în aer ca pe avioanele de hârtie.

***********
Curios lucru cum iubirea şi credinţa, sigurele care aduc fericire reală, sunt complet necuantificabile. Prin urmare imprevizibile. Totuşi, sunt atât de concrete, încât paradoxul ăsta ne ia mereu prin surprindere. De aici şi tot tremurul.

Din punct de vedere al nedeterminării, femeia e o parolă care se schimbă neîncetat. Degeaba încerci să tragi cu ochiul peste umărul don juanilor de carieră: vor acoperi secretoşi, butoanele. Ai observat cât de uşor îţi pierzi respectul faţă de o parolă pe care au aflat-o mai mulţi? Tot aşa bărbatul îşi pierde fiorul pentru o femeie pe care au avut-o şi alţii, dar numai după ce a avut-o și el; cu toate astea, femeia aceea va fi iubită la fel ca oricare alta. Pentru că e doar o chestie de timp până când apare misterul în negligé. Iar misterul vine cu aromă de respect. Se duce, vine, te seduce. Se mișcă oscilatoriu. Flacoanele de șampon au de obicei un capac legat într-o balama (de restul capacului înșurubat pe tub), printr-o linie subtire din același material. Balamaua aceea se numește tehnic “living hinge”. Dacă închizi-deschizi de prea multe ori, se rupe. Nu poți să calculezi. Poti doar sa fii cu băgare de seamă. Noroc că în zilele nostre s-au descoperit polimeri antrenați, care trec teste de câteva zeci de mii de cicluri.

Oamenii sunt făcuti din living hinges. Se mișcă înăuntru, în afară, înspre trecut și înspre viitor, înspre unii sau alții, între leagăn și mormânt se îndoaie de câte ori își pleacă genunchii a rugăciune și se îndreaptă de câte ori vor să meargă mai departe.
Oamenii sunt flacoane de rugăciune. Life time guaranteed.

****

Stau pe marginea paginii ăsteia care s-a vrut despre ezitări. Nedeterminări. Relativitate. În grabă, îmi mai îndes niște amintiri prin buzunare (mă simt de parc-aș fura dintr-un muzeu).
În definitiv n-aş putea să spun dacă margine este locul unde se termină sau cel de unde începe orizontul. Margine este prezentul. Iar eu sunt un acrobat făcând echilibristică între trecut şi viitor. Cu fiecare pas, sub talpă se naşte linia subţire a devenirii.






Nota:
Fotografiile nu imi apartin; sunt extrase din filmul despre Philippe Petit, care a mers pe sarma intre Twin Towers timp de 45 minute, traversand drumul intre ele, la peste 400 de metrii, de 8 ori. "The Man On Wire" - recomand filmul cu nota de obligativitate. Poezia ar putea continua melancolic daca am putea trece peste tragedia disparitiei turnurilor gemene si a 2995 de oameni: in photoshop, stergi turnurile si acum Philippe face echilibristica pe nori.

Thursday, May 6, 2010

Șansa unui lucru inutil

Lângă uşa de la intrare este o plantă mare, într-un ghiveci pe măsură. Era acolo dintotdeauna, dar eu abia după aproape trei ani de veniri și plecări zilnice i-am remarcat existența. Mi-a devenit brusc simpatică pentru actul eroic și tăcut de a sta verde în acel colț întunecat. Nu am văzut niciodată pe cineva udând-o. Dar nu ştiu de ce mă mir: în general nu vedem decât lucrurile care ne interesează.

Îi apuc între degete o frunză și o strâng uşor, să îi simt mirosul. Brusc îmi vine în minte un studiu pe care un cercetător american l-a făcut asupra evoluţiei porţiilor de mâncare în decursul timpului, bazându-se pe reprezentările în artă ale Cinei celei de Taină. A analizat 52 de picturi făcute între 1000-2000 d.C. și a constatat că porţiile au crescut în perioada asta cam cu 60 la sută. El a plecat de la premiza că artiştii au păstrat proporţii reale în desenul lor. Concluzia lui a fost că oamenii au tendinţa de a mânca tot mai mult încă din vechime; acum obezii răsuflă ușurați, că ne stă în ADN să nu avem limite.

Nu știu de ce, dar am senzația că cu cât mâncăm mai mult, cu atât credem mai puţin. Trupul care se revarsă din matriţa lui originară, nu-și mai aude sufletul flămând care strigă după hrana-i rugăciune. Ce-ar fi ca, într-un fel de training, oamenii să treacă mai întâi pe la sala de sport, construită perete în perete cu biserica?! Aşa s-ar crea șansa de martiriu obezilor, care nemaiputând să ducă mâna la piept și frunte ca să-și facă semnul crucii, ar renunţa la burgeri. Odată am avut o viziune, pe când eram blocat în trafic: maşinile de salvare în loc să ducă oamenii în criză la spital, duceau suflete în criză la biserică. Sirena sună, te uiţi în oglinda retrovizoare, tragi pe dreapta să-i faci loc și îi urezi în gând celui cu sufletul în comă să ajungă la timp. În pridvorul bisericii - emergency room - oameni ajunși la timp ar schimba priviri obosite, dar pline de nădejde.

Trag uşa după mine, încui cu cheia. Planta din colț este de plastic.

***

Un matematician rus a rezolvat de curând una dintre cele mai complicate probleme, pe care Poincaré a propus-o acum o sută de ani. Ea rămăsese nedemonstrată, în pofida unui secol eminamente științific, tehnologic, chinuit de războaie și ideologii. Rusul a rezolvat-o indirect, pentru că el încerca de fapt să demonstreze ceva și mai cuprinzător, anume conjectura geometrizării formulată de un matematician american prin anii ‘70, care defineşte caracteristicile tuturor suprafeţelor tridimensionale. Pentru oameni obișnuiți ca mine, explicaţia conjecturii Poincaré este următoarea: Pământul, la matematicieni, e un spaţiu sferic bidimensional. Dacă înfășori un fir pe ecuator, îi faci nod și strângi aşa încât firul să alunece spre un pol, nodul se transformă într-un punct. La suprafețele cu o altă topologie – torul (în practică, gogoaşa cu gaură), dacă bagi un fir prin gaură și îl înnozi, nu poţi sa îl aduci la un punct decât daca strângi atât de tare, încât tai gogoaşa.

Concluzia științificilor a fost că deşi problema nu are nicio aplicaţie practică acum, pe viitor ar putea să ducă la alcătuirea unui catalog cu toate formele din univers și în final să ne ajute să descoperim însăși forma universului. Oare intuiţia asta să fi avut-o rusul când a ales să trăiască precum un pustnic citadin într-o garsonieră? Din spatele uşii închise le-a strigat celor care voiau să îi înmâneze premiul, că nu are nevoie de banii lor. Pentru el, un milion de dolari nu este altceva decât o geometrie oarecare într-o listă, o chestie care ține de formă și nu de fond. Potenţial de monah.

***

Acum câțiva ani discutam cu un fizician cu vocaţie, despre faptul că în general fizicienii Îl mărturisesc pe Dumnezeu înaintea biologilor, chimiştilor, matematicienilor etc. L-am întrebat la vremea aceea cum văd ei relaţia cu Divinitatea, care este punctul la care se luminează, în timp ce ceilalţi continuă să substituie tainelor, știința. Îmi răspundea că pentru ei, Dumnezeu ar fi particula indivizibilă. Cărămida care stă la baza oricărei structuri. Simplitatea absolută, originea energiei. Raţionamentul era că sistemele, oricât ar fi de complicate, se reduc în final la un tabel Mendeleev cu vreo sută și un pic de elemente. Apoi, coborând în materie, ne-au spus că totul e făcut din molecule cu minim doi atomi (putem să îi numim în joacă Adam și Eva). Atomii sunt cei despre care iniţial se credea că sunt indivizibili, dar surpriză: în burta lor s-au găsit un nucleu și nişte electroni grăbiți. Căutând mai bine, în nucleu au văzut doi locuitori: neutronii și protonii, despre care se zice că au apărut nerăbdători, la doar o secundă după Big Bang. Dar și pe ei îi defineşte ca un gând, quarcul. Ajunși aici, fizicienii trag speranţa că sunt aproape să descopere începutul tuturor lucrurilor. Este imposibil să nu te impresioneze un asemenea demers. Aducându-mi aminte de discuţia cu amicul fizician, am căutat date recente și am constatat că lucrurile s-au complicat teribil între timp și că în principiu, oamenii de știință înoată într-o mare de presupuneri. Am sesizat la ei chiar o notă de amuzament candid, atunci când pe unii quarci ei înșiși i-au numit charm quark și strange quark. Rigoarea științifică, nu-i așa, devine un concept hilar când eşti la cheremul unui element şarmant, ca să nu mai zic la cel al unuia ciudat. Citesc că acum câțiva ani s-ar fi găsit particula Dumnezeu: originea tuturor maselor. Această particulă (câmpul Higgs) ar fi părintele maselor și al energiilor din dotarea quarcilor.

Poate că într-un final o vom găsi pe atotputernicia sa, Particula, oricum o vor numi-o ei atunci, dar va însemna asta că am pus mâna pe Dumnezeu? E oare știința mai mult decât un joc sofisticat, în urma căruia nu aflăm decât că suntem mai deștepți ca înaintașii, dar nu neapărat mai buni, sau în stare să folosim ce ne e dat să știm, altfel decât spre damnarea noastră? Vom fi vreodată capabili să înțelegem că dacă vrem să Îl găsim pe ceasornicar, nu trebuie să Îl căutăm în ceas?

***

Într-o țară oarecare, într-un oraş oarecare, merg eu pe Portland Street. Două telefoane publice stau unul lângă altul, cred certate. Celui din dreapta îi atârnă receptorul până aproape de pământ. Cu micul ecran verde și cu un bipăit stins se roagă: Please Hang On. Nepăsător și cu propriul receptor în furcă, celălalt telefon rămâne neînduplecat la suferința celui de lângă el. În treacăt, am pus capăt chinurilor neputinciosului. După câțiva paşi, mi-am întors privirea să vad ce mai fac cele două telefoane. Tot nu se ţineau de mână.



notă:
acest text a fost publicat in revista româno-canadiană "Acasa", numarul 63, 2010.

Sunday, March 28, 2010

Respiratia Portii



Când pleci undeva, oriunde, iei cu tine lucruri.
Iei cu tine ceva vise, amintiri, ceva valori. Le porţi așa prin lume și unele se tocesc de drum lung, pe altele le pierzi din neatenţie, pe altele din neștiință. De unele ai grijă să nu se contamineze prin atingere cu alte culturi, oameni, idei. Pentru că o vorbă spune că un singur măr putred îţi strică celelalte mere sănătoase din coș.

Sunt însă valori care păzesc fiinţa noastră și o fac să reacţioneze cum numai un organism sănătos o face: când îți intră un spin în deget, te doare, se umflă și după o vreme spinul este aruncat afară.
Când a plecat Adam din Rai, a plecat într-o călătorie către moarte - primul om într-o asemenea călătorie. Nu știa ce înseamnă asta. Noi nu ne putem imagina cât era de speriat. Avea cu el pe Eva și fiecare cu frunza lui, pentru prima oara delimitau intimitatea în singurătate de intimitatea cu Dumnezeu. În valiza lui atârnau greu amintiri despre un Eden pe care nu știa dacă o să-l mai revadă. Dar și mai greu era însă gândul neascultării.

Mult timp după ce omenirea cunoscuse deja consecinţele neascultării, mult timp și după ce apele potopului se retrăseseră, lăsând speranţa naşterii unui om nou, Dumnezeu a considerat că nu era altă cale să ne pregătească mai bine pe fiecare în călătoria către moarte, decât trimițând pe pământ pe însuși Fiul Lui. Iar El a venit printre noi ca un om simplu și ne-a scos din frica de moarte. Prin Învierea Lui ne-a dat nădejdea că deşi trupul obosește și dispare, sufletul trece prin moarte ca printr-o poartă.
Check-in gate. Intru în Canada și frunza de arţar mare și roşie afișată peste tot, îmi pare pusă special spre a-mi reaminti de Adam și frunza lui. Intimitatea pe care aveam eu să mi-o apăr era credinţa creştin ortodoxă.

Trag de bagaje: 46 kg de persoană. Ce greutate să aibă însă valorile care mă fac acel organism sănătos pregătit să facă față spinilor de pe drum? Cât să cântărească credinţa, nădejdea și iubirea când ele încap în orice conștiință?
De curând, într-o discuţie în viteză am pomenit cele trei virtuţi creştine astfel: credinţa, speranţa și dragostea. Celălalt mi-a atras atenţia să nu zic speranţa, ci nădejdea (spunându-mi că acest cuvânt este consacrat pentru raportul cu Dumnezeu, iar speranţa este lăsat pentru raportul teluric cu oamenii). Și deşi ştiam că uneori cuvintele se încarcă de sensuri în timp, făcându-le specifice unor idei, mi-am pus întrebarea: oare ce instrumente lingvistice au fraţii noștri ortodocşi care nu sunt români, astfel încât să nu dilueze sensul dogmatic. Puţin iritat de filiera slavonă pe care a venit nădejde (calchiat din rusescul надежда), am încercat să aflu mai multe. Sfântul Apostol Pavel, scria scrisorile lui către Corinteni în greaca veche (în original πίστις, ἐλπίς, ἀγάπη) definindu-ne nouă: credinţa, nădejdea și iubirea.



Îmi propusesem să aflu dacă în greaca veche cuvântul speranţă avea sinonime dedicate limbajului teologic. Sau în rusă. Și de ce în limba română traducătorii au investit acest cuvânt cu cinstea asta, dincolo de evidența vecinătății ruse care a făcut ca în România limbajul bisericesc să fie inițial cel slavon. Am început să întreb greci, ruşi, sârbi, profitând de faptul că Toronto e un fel de turn Babel. O colegă sârboaică, mi-a spus cu un zâmbet nostalgic că în copilărie ei primesc un pandantiv de aur, format din trei mici obiecte, simbol al celor trei virtuţi creştine: o cruciuliţă (vjera - credinţa), o ancoră (nada – trimițând la marinari și nădejdea lor de a ajunge sănătoși la următorul port) și o inimioară (ljubav – iubire).

În limba engleză oamenii folosesc hope și pe stradă și în biserică. În schimb, pentru cea mai mare dintre virtuţi – iubirea - ei preferă pentru limbajul liturgic cuvântul charity în locul lui love (începând cu traducerea bibliei în versiunea King James).

Spaţiului liturgic îmbogățeste limba care este vie (spre exemplu a mântui versus a salva), aşa cum si folclorul ori limbajul basmelor o fac (nu folosesc niciodată cuvântul cleştar și totuşi, ce parfum unic aduce).

Firul argumentaţiei mele începea să se transforme într-un hățiș de informaţii care se înmulțeau amenințând să mă ducă pe cărări unde numai teologii, istoricii și lingviştii laolaltă ar mai fi putut să răzbată. Atunci Dumnezeu m-a luminat chiar în timp ce scriam un text oarecare: am folosit involuntar expresia “omul își face speranţe”.

Am realizat instantaneu că în timp ce speranţa admite plural, nădejdea nu (nu am întâlnit niciodată pluralul: nădejdi). Însemna că acest cuvânt era menit să slujească Adevărul. Pentru că așa cum știm, atunci când vine vorba de credinţă nu pot fi mai multe adevăruri. Această evidență a fost suficientă pentru a restabili locul cuvenit nădejdii, loc pe care o întreagă istorie i-l consacrase, pe care mii de preoţi îl încărcaseră cu sens în slujbele lor, legându-l atât de mult de Dumnezeu Cuvântul, până când însuși el - cuvântul slujitor - se înduhovnicise și pe care eu, ignorant, îl scosesem în stradă. El, ca un cuvânt ales s-a descurcat de minune însă și acolo, reuşind să se asocieze în expresii la care speranţa nici nu visa: “om de nădejde”. În schimb, pe speranţă am văzut-o și în zdrenţele expresiei “speranţe deşarte”.

Sub soarele depărtării, limba română înflorește nebănuit de frumos.
Valorile fundamentale ajung din inimă în fapte indiferent de limba cu care călătoresc. Important este cu ce bagaj plecăm la drum. Și dacă dintre toate câte avem cu noi, am mai pierdut pe drum din cele trei, atunci nădăjduiesc să facem un popas în drumul nostru, la praznicul Învierii Domnului. Și vom pleca mai departe cu cele de folos pentru Călătorie. Cu toții.





Nota:
-acest articol, impreuna cu desenul, au fost publicate in numarul 60 al revistei Acasa, magazin bilunar -romanesc, publicat in Toronto
-desenul se numeste "Adam si Eva" si l-am facut in 1998. A mai fost publicat in volumul de poezie "Blues" al scriitorului Tiberiu Frim, 1999 Pitesti.
-multumesc prietenei mele Dana Abagiu, pentru scanteie

Monday, March 15, 2010

R.O.M. la maseaua de minte




Luna lui Făurar. Timp numai bun pentru artistul român Dan Perjovschi.
Royal Ontario Museum l-a avut la lucru timp de câteva zile. Când am auzit vestea asta, am fost extrem de bucuros ca tot mai des vin și aici români care pun România pe harta artistică a lumii. Inițial m-am gândit că A.G.O. (Art Gallery Of Ontario fiind cea mai mare galerie de arta din Toronto) ar fi fost un loc mai potrivit să expună. Apoi mi-am dat seama că nu se putea loc mai bun pentru un român decât acest muzeu care doinește mioritic în prescurtarea lui - R.O.M. - particulă atât de familiară nouă românilor încă de pe vremea când o conțineau mai toate numele chioșculețelor din tânăra și nepriceputa libertate. Ca să nu mai spun că logo-ul muzeului arată exact ca steagul Romaniei. Unii spun că în spatele coincidențtelor sunt fire nevazute.

În sala de la etajul patru i s-au pus la dispoziție ziduri albe, ca într-un labirint. Dan le-a acoperit cu gândurile lui. A avut la el doar o scara pliantă și un marker. Și multă originalitate.
Dan Perjovschi a mers către simplificarea tehnicii până aproape de esență, până la linii și puncte, până la alb si negru. Dar nu a abstractizat. Dimpotrivă, cu cat mai simplu a devenit desenul lui ca tehnica, cu atât mai concentrat a devenit mesajul.
Lucrările lui îmi amintesc cumva cu desenele ramase mărturie mii de ani in peşterile preistorice. Sunt revelatoare și militante, sunt demistificatoare până la limita suportării adevărului de "open society".
Și sunt acolo să dăinuie generaţii întregi, chiar daca fizic peste șase luni cei din muzeu vor aşterne un strat de vopsea albă peste lucrările lui, ca o zăpada care încheie un an, doar pentru a da șansa primăverii să scrie un nou început.

Lucrarea lui în care oamenii zilelor noastre își mărșăluiesc rutina lor zilnică aproape invizibili până când ajung în „atotputernicul” ecran de televiziune, moment în care devin ca prin farmec perfect vizibili, se constituie într-o definiție ascuțită a vanitatii omului modern care împlinește iată - emoțional cel puțin – profeția lui Warhol despre cele 15 minute de celebritate, atrăgînd atenția asupra efectului teribil al mass-mediei și alienarii consumeriste. Intr-un alt desen, un tanc pleaca să omoare oameni, dar poartă pe el un semn cu „fumatul interzis”; nu am la îndemână o definiție mai exactă și mai sarcastică pentru fățărnicia și metodele de derutare a opiniei publice practicate de guvernele actuale. Sau desenul în care omul care își împușcă o idee, cu gestul specific sinucigașilor. Ce poate fi mai adevarat cand vine vorba de trista inactivitate a românilor, timorați și inhibați de atâția ani de oprimare.

Dan Perjovschi dă definiții pentru lumea actuală, cu toate măselele de minte gata de sfărâmat prejudecăți și de fărâmițat corectitudini politice care după cum stim, sub pretextul toleranței ascund de fapt mediocritate, frică și intenții meschine. El demască regulile răsturnate ale sistemelor politice și economice, paradoxurile multiculturalismului și globalizării, ridiculizează temele perplexante din arealul modern, fie el institutional sau domestic. Si o face in spiritul românesc cel mai prețios, în care hazul de necaz este mai sănătos și mai educativ decât corectitudinea politica.
Pentru mine, el nu a trecut neobservat nici acum 15 ani (poate) cand am auzit prima oara de el: simteam ca are ceva de spus. Cei curioși vor gasi la R.O.M. un volum cuprinzator despre arta lui, despre activitatea la Revista 22, despre show-urile artistice cu `Studio 35` la Oradea, despre expozitiile lui internationale și încă foarte multe despre parcursul lui artistic.
Nu mi-am imaginat niciodată că voi avea bucuria să vorbesc cu el aşa mult, și nici că lucrul acesta se va întâmpla în Toronto. La un moment dat m-a întrebat dacă sunt artist, iar eu i-am răspuns că da, aşa îmi place să cred. Mi-a zâmbit cu multa simpatie, si după ce l-am vazut la lucru, mi-a acordat șansa unei plimbări scurte prin oraș, împreună cu soția lui, Lia (și ea artistă). La o cafea, mi-a spus că i-a plăcut orașul nostru, atât cât a putut sa îl vadă între munca la muzeu, interviuri, conferințe și interacțiunea cu vizitatorii care îi erau martori la procesul creativ. În spatele numelui este un om foarte agreabil, cu prieteni și planuri, și speranțe.
Când am intrat la metrou, aveam senzația clară că cei câțiva pași pe care i-am făcut împreuna pe Bloor Street, au fost (ca sa-l parafrazez pe Neil Armstrong):

„un pas mic pentru el, un salt mare pentru mine”.



nota:
- acest articol este publicat in numarul 61 al revistei canadiene "Acasa"
- cateva articole din presa locala despre prima lui expozitie personala in Canada.

The Globe And Mail


Royal Ontario Museum

Saturday, January 23, 2010

Design citizen

           Asta e o postare atipica pentru blogul meu. Dar blogul meu seamana mai mult a website personal, asa ca fie ce-o fi! N-are cum sa doara prea tare!

          Desigur, am dezvoltat si o mica teorie a fondului din spatele “formelor fara fond” (pe care o voi prezenta cu o alta ocazie, imbracata in costumul cel bun pe care il punem cand vorbim despre arta, in timp ce acum suntem intr-un fel de salopeta). Criteriul asta, si el in salopeta plina de ulei si span, apare scortos si nesuferit sa-ti traga un dos de palma peste bot imediat ce, ca artist, ai indraznit sa te desprinzi de la sol, prins doar de linia subtire a digital tablet-ului, plutind dincolo de functionalitatea obiectului in cauza. Pentru ca nu inseamna nimic daca ai facut un obiect neobisnuit, poate frumos, daca e irealizabil, nepractic, neergonomic, in concluzie - inutil. Gustul sangelui care-ti curge din buza sparta te anunta ca designul industrial si-a incetat pauza de mers la brat cu arta (care isi continua dezinvolta calatoria ei fantastica de copil rasfatat, in timp ce tot ce ajunge pe liniile de montaj este mai intai legat de o masa, apoi ciopartit, calculat, transformat, produs, distribuit, incasat). E momentul in care imi spun: "oh, sunt inca la serviciu!"
           Totusi, motivul pentru care am ajuns sa pun proiectul meu aici, e ca sunt bucuros si nu vreau sa astept pana cand metisul meu dintre arta si inginerie isi va gasi loc intr-o sectiune speciala pe website-ul meu (care-i tot blocat in faza de intentie). Bucuros ca firma la care lucrez, a considerat nimerit sa il trimita la un concurs de gen, unde am si castigat un loc in cele 3 alese de ei (nu exista o ordine tip loc 1, 2, etc, ci au ales 3 pe care le-au premiat egal)
Apoi, mai e un motiv: imi plac bicicletele. A nu se intelege ca ma innebunesc sa merg cu bicicleta. Imi plac pur si simplu ca obiecte.

“Photon”, prima bicicleta, cea digitala si premiata, e genul de bicicleta superperformanta, pentru triathlon.





Aici link catre blogul firmei mele


Aici link catre site-ul official al concursului.


“Cabrioletta”, cea de-a doua, e bicicleta mea pe care am cumparat-o in vara si pe care am transformat-o dintr-o bici plina de reclame, culori, in fine ceva banal, intr-o bici de oras, imbracata in piele, prietenoasa, chiar sexy.

asa cum arata inainte, direct din tipla


si dupa



nota adaugata in martie:
in numarul din februarie 2010 al revistei Design Products News, a aparut un mic articol mentionand bicicleta mea :)

si pagina