Friday, August 29, 2008

Turbulențe - I


M-am surprins uneori ferindu-ma sa ating obiectele batranilor, ca si cand batranetea ar fi fost molipsitore si as fi putut sa ma imbolnavesc la cea mai mica atingere. Prima oara am descoperit batranetea dupa miros, cand eram copil. Aproape de malul Dunarii, casa lu’ tanti Marioara, o vecina batrana despre care mamaia imi spunea ca a fost foarte frumoasa si desteapta la viata ei. In mintea mea de copil imi imaginam ca oamenii batrini nu fusesera niciodata altfel decat batrani, cei tineri decat tineri, copiii decat copii. Eu eram tot copil de cand ma stiam. Nu aflasem de complotul timpului.
Mie mi se parea ca tanti Marioara era vrajitoarea din albacazapada; se schimbase intr-o noapte din fata frumoasa si desteapta, intr-o cotoroanta: si printr-o vraja gresita, ramasese blocata in starea aia. Asa imi explicam mirosul dens, dulceag si caldut, care staruia in casa, curtea, hainele si ulita din spatele casei ei.
Acela era mirosul de batran, mi-a spus insa mamaia.
Intr-o seara la strada, unde se adunau femeile sa sporovaiasca una-alta, a venit si tusa Marioara. Venea tot mai rar. Si batrana Marioara a cazut de pe loc ca o scandura, direct in strada. Bufnitura imi infunda timpanele si acum. Mi-a venit sa plang, in timp ce femeile se agitau sa o faca sa-si revina. Am stiut din momentul acela ca nu era vrajitoarea din poveste. Imi parea mai degraba un om ostenit. Atat de ostenit de putea sa cada ca o scandura. Pana atunci, alergam cu ceilalti ciutani din mahala dupa convoaiele mortuare, si culegeam bani la raspantii. Cred ca din vara aceea nu am mai putut sa desprind imaginea caderii de imaginea mortii.
Harta personala a mirosurilor mai aflase un nume; apoi am mai descoperit ca si alte case miroseau la fel, respirau greu prin gratiile de la beciuri, deschise ca niste branhii direct in trotuar.
Pesti de piatra, obositi. Ii vedeam la tara, la oras, pe ulite sau pe bulevard, pesti de caramida putreda.

In anticariate, unele carti miroseau la fel, doar de le rasfirai nitel paginile; ieseau si ele din burta pestilor de tigla si canaturi de lemn, de rogojina si musama. Cartile, excrementele timpului.

Degeaba caut noul, schimbarea, degeaba am trecut granite si munti si oceane.

De undeva ma invaluie mirosul bunicii mele. Batranii mei nu miros niciodata a batranete. Mamaia mea : miros de rufe proaspat calcate si salata de ardei copti si rosii coapte pe plita. Miros de dunare si de struguri, miros de praf incins de soarele verii si nuci verzi pline de iod. Miros de peste.
Bunicii mei, pesti vii de apa dulce.

Batranetea nu e o boala. Batranete e atunci cand te uiti la colegul de serviciu care vine dimineata la munca alaturi de copilul lui, coleg si el cu tine, si iti zici : “as vrea si eu sa fiu coleg de serviciu cu fiul meu, intr-o buna zi”

*
*
*



note:
fotografia apartine fotografei Martine Franck, si am primit-o de la Elena, cadou de ziua mea la 35 de ani. fotografia a fost facuta in anul nasterii mele.
acum, pe locul casei batranei Marioara e o gradina de zarzavat.

*
nota adaugata:
Multumesc Magdalenei Manea si echipei de la redactia ziarului "Acasa", pentru publicarea acestui eseu in numarul 24 (din 12 septembrie 2008) - http://www.acasamedia.com/

Friday, August 15, 2008

Colectii - I - urmare

am golit folderul acum, dar deja am mai ochit cateva, trebuie doar sa iau aparatul cu mine cand mai ajung prin zonele cu stuff.























multumesc si va mai astept
@
mine


Wednesday, August 13, 2008

Colectii - I

incep o serie de postari cu diverse colectii, si prima in serie e o culegere de grafitty si picturi murale din Toronto, orasul in care vietuiesc cu bucurie.

marea majoritate sunt furate digital de mine si Elena, pe Queen St, Richmond St, Kingston St, Bathurst Ave, Kesington Market, Woodbine Ave, Eglinton Ave.




























urmeaza partea a doua (curand)


















Thursday, August 7, 2008

Dificulture II



Poate ca nu e nimic, dar mie mi se pare ca ar putea sa insemne ceva.
Cand eram mic, intr-una din datile cand treceam Dunarea cu bacul pe la Chiciu, tata mi-a aratat o masina si mi-a zis ca este un ford taunus. Tin minte pentru ca masina aceea era altceva decat dacia si in plus era destul de pitoreasca in venele tarii, se distingea de hemoglobina de Colibasi.

Au trecut multi ani si nu am mai vorbit de fordul taunus. Poate ca si uitasem.
Acum 4 sau 5 ani (eram deja proiectant auto de ceva vreme), m-am contrazis cu un tip care imi spunea ceva de noul ford taurus. I-am zis ca face o confuzie, se numeste taunus. Atunci el mi-a aratat news-ul pe net, si am vazut ca era vorba de taurus. Cu toate astea, desi trecusera foarte multi ani, mi-aminteam perfect ca tata imi spusese "taunus" (si masina chiar arata ca un taune). Timpul si mandria sau cum sa zic, ereditatea informatiei nu imi permiteau sa verific informatia, asa ca i-am zis tipului cu foarte mare siguranta ca a existat si un ford taunus, dar ca acum nu se mai fabrica. Nu stiu daca m-a crezut sau nu, dar a ramas o vreme fara replica, apoi mi-a zis "posibil".

In mine se nascuse indoiala in timpul argumentatiei, dar nu am verificat niciodata mai apoi daca a existat intr-adevar vreun ford taunus sau nu.

A trebuit sa ajung peste ocean, sa lucrez direct pentru noul model de ford taurus, iar aici sa imi mai spuna inca o persoana ca nu a auzit de ford taunus, ca problema asta sa devina serioasa.
Pana sa scriu randurile astea, deja devenisem sigur ca tatal meu facuse o greseala, si nici nu era greu - incercam eu sa ii justific confuzia - fonturile stilizate te puteau face usor sa citesti taunus in loc de taurus.
Vroiam chiar sa trag o concluzie gen "sa fim atenti ce transmitem generatiei urmatoare, mocirliti in confuziile noastre, in erorile si ignoranta, superficialitatea, etc", sa spun ceva apasat, in virtutea noii responsabilitati de pe umerii mei de tanar tata.
Totusi, inainte sa inchei fraza, am vrut sa am o minima rigoare. Am facut o verificare pe wikipedia si... intr-adevar a existat si un ford taunus, in mai multe modele, pana prin anii `90 chiar.

Ma doare ca am tradat dupa atatia ani increderea in cele spuse de tata. Poate daca i-as povesti toata patania si i-as cere iertare, m-as simti mai bine. Poate.
Povestea a ajuns la sfarsit, adevarul a fost restabilit si are alt gust.

Poate nu e nimic, poate e doar un fleac printre alte...
Sau poate ca diferenta dintre adevar si realitate e uneori la distanta de o litera.







Nota:
Multumesc Magdalena Manea, pentru aprecierea ta, ca dealtfel si echipei redactionale de la ziarul "Acasa", unde au fost publicate aceste randuri (nr. 25 din sept. 2008)