Sunday, September 20, 2015

Oaia metafizică



Islanda nu are armată. Cine să invadeze o insulă acoperită de zăpezi şi cenuşă vulcanică pe care nu creşte nimic? (îmi şi imaginez la începuturi, nişte vikingi cu mutră aprigă cum îşi scarpină încurcaţi bărbile văzând că nu e nici urmă de copac cu care să-şi repare bărcile sfărâmate). Şi cu cine să facă armată? Sunt vreo trei sute de mii de oameni pe toată stânca. Oricare ar fi motivele reale pentru care ei nu bat penibilul pas de defilare, o declar ţara mea preferată. În timp ce noi ceilalti părem înţepeniţi pe scara evoluţiei, cum-necum islandezii ăştia au trecut clasa, pentru că de la Cain încoace mai toţi avem a ne teme de ceva sau cineva, de mă şi mir că încă nu ne-a crescut un ochi la spate. Dar ar fi nedrept să dăm vina numai pe el. Probabil ca părinţii lui (acel cuplu pofticios care din plictiseală sau pentru că pur şi simplu venise vremea să facă un salt gnoseologic s-au apucat să scuture un anume pom, etc, etc) erau deja copleşiţi de exilare şi nu au mai avut timp şi de educaţia tânărului. Nici ei nu sunt însă total responsabili de sângele care de atunci nu se mai astupă. Însă nu de ţapi ispăşitori mă preocup eu. Eu despre oi vreau să vorbesc. Despre rolul lor în brânză, lână, carne, pilde creştine, obiceiurile culinare musulmane, evreii şi Paştele lor, iarba care altfel ar rămâne nemâncată, şi nu în ultimul rând povestea asta cu Islanda şi oile ei.

Oile nu trăiesc libere. Cel puţin nu pe păşunile româneşti. În cultura noastră şi a multor altora, zi de zi un cioban (sau păstor, oier, baci, târlaş) are grijă să-şi conducă turma la iarbă proaspătă, apoi să le mulgă, să le ia blana, mieii, şi tot ce se mai poate lua. Deşi tehnic vorbind oamenii ăştia fac aceeaşi treabă, termenii respectivi capătă conotaţii diferite în funcţie de context, mai mult sau mai puţin măgulitoare. Aşa se face că folosim “păstor” pentru învăţător, îndrumător, preot. Şi spunem “cioban” celui necioplit, needucat, rudimentar. Doar capricii culturale şi de traducere au făcut ca acum să ne zgârie auzul ceva de genul “preotul şi chemarea sa de cioban al sufletelor”. Căruţa lingvistică merge pe şleauri săpate sute de ani.
Ciobanul (păstorul) nu numai că ia de la oi, dar le şi dă: protecţie. Ei bine, în Islanda oile nu au nevoie de protecţie. Acolo nu există animale prădătoare mai mari decât o vulpe. Obiceiul e ca la sfârşitul primăverii ciobanii să îşi lase oile să pască libere prin munţi. Toamna târziu într-un fel de vânătoare cu cai şi maşini off-road, le recuperează. Aproape pe toate.

Aici devine interesant: există oi care vor trăi libere toată viaţă lor. Oi cărora nimic nu li se ia, nimic nu li se dă. Termodinamic glumind, ele se transformă.
Eu le-am văzut! Iar ca totul să fie şi mai plin de înţelesuri, aceste oi umblă de obicei câte două: una albă şi una neagră. Băiatul meu observa în timp ce cutreieram munţii din Laugavegur - intrigat şi el de egalitate - că de fapt probabilitatea genetică pentru că o oaie să se nască neagră este mult mai scăzută, ceea ce de altfel a şi generat celebrul “oaia neagră a familiei” - eufemism pentru cel ratat, deviat de la norma societăţii, şi uneori pentru cel diferit. Şi totuşi cât am stat în Islanda, dualismul ăsta mi-a apărut într-o aură bogomilist-alpină: înger şi demon, niciodată în luptă unul cu altul, mereu liberi.

"Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustie şi se duce după cea pierdută, până ce o găseşte?" zice Hristos în parabola oii pierdute. Poate o sa par frivol, dar am sa fac un construct amuzant cu riscul de a fi acuzat de utilitarianism: poate cantitatea să devină o variabilă a moralităţii? Să presupunem că în loc de o sută de oi, ciobanul ar avea doar două oi. Şi-ar mai asuma ciobanul riscul de a pierde unica oaie rămasă, lăsând-o în pustiu ca să umble după cea pierdută? Îi e ciobanului biblic mai uşor să lase nouăzeci şi nouă de oi singure, ştiind că are toate şansele să găsească o bună parte din ele când se întoarce, chiar dacă atacă lupii cât e plecat? Fără teroarea lupului sau a ursului, e ciobanul islandez mai puţin moral că nu îşi bate capul pentru câteva oi negăsite? 

Absenţa fricilor face inutilă ideea de păzitor.

Este oaia liberă o oaie norocoasă? Cu siguranţă este o oaie care va avea de trecut pe cont propriu o iarnă în care mâncarea va fi mai greu de găsit, în timp ce suratele ei stau la adăpost (sau în farfurie). Dar să nu uităm că nu ea a ales să fie liberă, întâmplarea a făcut să fie aşa (iar o libertate neasumată poate fi, nu-i aşa, o adevărată pacoste). Poate că în realitate şi-ar dori ca cineva să aibă grijă de ea mereu chiar dacă în schimb va trebui să-şi dea laptele, blana, viaţa. Sunt oile din Islanda mai degrabă nişte oi rătăcite decât nişte oi libere? Oare nu am supralicitat conceptul de libertate, uitând de responsabilitatea care vine o dată cu ea? Există libertate absolută care să nu însemne singurătate absolută? Nu e fericirea mai dezirabilă, în pofida constrângerilor de convieţuire? Desigur: în beatitudinea fericirii, orice confuzie cu libertatea este permisă, ca o glumă deocheată între prieteni turmentaţi la chef.

Revenind la cioban: ce te faci dacă-i tâmpit ca în mitul nostru naţional? Se mai pune o bilă albă pentru baciu' ungurean dacă-şi recuperarează oaia pierdută, când ăsta împreună cu cel vrâncean o pun de-o crimă? Personal aş prefera ca oaia pierdută din turma ungureanului să nu mai fie găsită niciodată. Mai bine mâncată de lup decât sub paza acelui nemernic (ori de ce nu, băgăm happy end: găsită întâmplător de baciul moldovan!). Dar oaia nu alege (tocmai am stabilit că oaia termodinamică se transformă). Mioriţa rămâne totuşi singura parabolă pe care o ştiu unde oaia îşi depăşeşte condiţia. Este emoţionant cum oaia moldovanului, din conştiinţă, dragoste, milă, devine ea protectorul baciului avertizându-l de complot. (mitul nu ne mai spune dacă asasinarea a avut loc până la urmă, ci doar luăm notă de pregătirile de înmormântare pe care moldovanul şi le face resemnat, fără nici un plan de apărare sau contra-atac, însă nu vreau să spun prin asta că era un papa lapte, deşi chiar asta mânca cel mai des).

Aţi putea crede că am luat prea în serios toată povestea asta, însă o să îl citez pe Antoine de Saint-Exupery, al cărui roman de căpătai Micul Prinţ se învârte în jurul unei oi imaginare:

"Când cineva îşi doreşte o oaie, e o mărturie că există!"