Friday, May 28, 2010

The Living Hinge


Ţi-e sete.
Răsuceşti robinetul dar după câteva momente, apa se opreşte. Ai primit însă atât cât să bei. Suficient. Zâmbeşti fericit, o minune a trecut prin zonă şi te-a prins de mână. Te duce departe de seceta disperării.
Nu e o chestie de calcul în cazuri de astea; oricând altcineva putea să prindă ultima cană de apa, înaintea ta.
În urmă cu câţiva ani descopeream o formulă de jazz care mi se lipea de suflet: Esbjörn Svensson Trio. Când au fost anunţaţi la festivalul de jazz de la Toronto, aşteptam cu cardul scos din teacă momentul să pună biletele în vânzare. Dar ghinion: oamenii tocmai anulaseră concertul. Dezamăgit, mi-am promis să nu îi scap data viitoare. Acum câteva zile am vrut să iau un disc cu ei şi negăsindu-i în rafturi, am încercat pe internet. Nu mi-a trebuit mult să aflu de ce nu au mai venit: Esbjörn, pianistul, murise accidental într-o sesiune de scufundări undeva într-un lac lângă Stockholm. M-am întristat de parcă îl cunoşteam de-o viaţă. Cu cana uscată în mână, nu-mi rămâne de-acum decât să o umplu din băltoacele statute ale înregistrărilor. Intru în magazinul virtual şi fac comandă pentru toate albumele lor, cu senzaţia că încerc să înalţ un zmeu în bucătărie.

Un rău fizic te străbate când se mai duc în timpul tău oameni dăruiţi: în iarnă, după aproape doi ani de luptă cu un cancer blestemat, Lhasa dispărea în depărtare pe „the living road” - unul din cele mai profunde albume ale ei, unde zicea: “La route chante, Quand je m'en vais. Je fais trois pas, La route se tait”. O văzusem în Bucureşti, unicul concert. O aşteptam în turneu, cu noul album. Dar îmi băusem cana. Pe Ştefan Iordache și Gheorghe Dinică, îi văzusem în câteva spectacole de la nici cinci metri. Și Mark Sandman de la Morphine (o muzică într-adevăr, halucinantă). Și Vali Sterian. Și fata aia care cânta "Lambada"
O categorie aparte sunt cei pe care îi regreți că s-au dus, dar față de care te încearcă și un fel de furie, pentru că și-au făcut rău singuri: pe Michael Hutchence l-aş fi stâlcit în bătaie, desi eu eram în Cişmigiu iar el la doi metri sub iarba Australiei, la nici două luni după ce îl văzusem pe scenă la Paris. Lui Kurt Cobain îi cântam piesele în trupa de rock a studenției mele, când au spus la radio de pușcă. Îmi vin atât de mulți în minte...singurul motiv pentru care ii pomenesc doar pe aceștia aici, dincolo de afinitate, este timpul comun. Nu ştiu în ce au crezut toţi oamenii ăştia, însă o data ce i-am iubit nu am cum să-i uit. Și mai sper că celebrul “I love you Michaeleee!” nu a fost doar un strigăt pe stadionul național în euforia momentului că “în sfârșit, vin și la noi greii”; sper că cel care le-a strigat atunci, dacă acum se roagă, îl pomeneşte în șoaptă şi pe el.

Apele muzicii nu se alterează. Dincolo de timp, cântecul de leagăn ușor ca un fluture, ecuaţiile simfonice ale lui Wagner şi jazzul electric-eclectic, se întâlnesc într-un rai al sunetelor. Acolo, muzica - copil fermecat, ține de mijloc cu două degete, îngerași; schimbă în joacă câteva priviri cu ei, în timp ce aceștia chicotesc cu aripile întinse: „doi, trei... și!” și îi aruncă în aer ca pe avioanele de hârtie.

***********
Curios lucru cum iubirea şi credinţa, sigurele care aduc fericire reală, sunt complet necuantificabile. Prin urmare imprevizibile. Totuşi, sunt atât de concrete, încât paradoxul ăsta ne ia mereu prin surprindere. De aici şi tot tremurul.

Din punct de vedere al nedeterminării, femeia e o parolă care se schimbă neîncetat. Degeaba încerci să tragi cu ochiul peste umărul don juanilor de carieră: vor acoperi secretoşi, butoanele. Ai observat cât de uşor îţi pierzi respectul faţă de o parolă pe care au aflat-o mai mulţi? Tot aşa bărbatul îşi pierde fiorul pentru o femeie pe care au avut-o şi alţii, dar numai după ce a avut-o și el; cu toate astea, femeia aceea va fi iubită la fel ca oricare alta. Pentru că e doar o chestie de timp până când apare misterul în negligé. Iar misterul vine cu aromă de respect. Se duce, vine, te seduce. Se mișcă oscilatoriu. Flacoanele de șampon au de obicei un capac legat într-o balama (de restul capacului înșurubat pe tub), printr-o linie subtire din același material. Balamaua aceea se numește tehnic “living hinge”. Dacă închizi-deschizi de prea multe ori, se rupe. Nu poți să calculezi. Poti doar sa fii cu băgare de seamă. Noroc că în zilele nostre s-au descoperit polimeri antrenați, care trec teste de câteva zeci de mii de cicluri.

Oamenii sunt făcuti din living hinges. Se mișcă înăuntru, în afară, înspre trecut și înspre viitor, înspre unii sau alții, între leagăn și mormânt se îndoaie de câte ori își pleacă genunchii a rugăciune și se îndreaptă de câte ori vor să meargă mai departe.
Oamenii sunt flacoane de rugăciune. Life time guaranteed.

****

Stau pe marginea paginii ăsteia care s-a vrut despre ezitări. Nedeterminări. Relativitate. În grabă, îmi mai îndes niște amintiri prin buzunare (mă simt de parc-aș fura dintr-un muzeu).
În definitiv n-aş putea să spun dacă margine este locul unde se termină sau cel de unde începe orizontul. Margine este prezentul. Iar eu sunt un acrobat făcând echilibristică între trecut şi viitor. Cu fiecare pas, sub talpă se naşte linia subţire a devenirii.






Nota:
Fotografiile nu imi apartin; sunt extrase din filmul despre Philippe Petit, care a mers pe sarma intre Twin Towers timp de 45 minute, traversand drumul intre ele, la peste 400 de metrii, de 8 ori. "The Man On Wire" - recomand filmul cu nota de obligativitate. Poezia ar putea continua melancolic daca am putea trece peste tragedia disparitiei turnurilor gemene si a 2995 de oameni: in photoshop, stergi turnurile si acum Philippe face echilibristica pe nori.

Thursday, May 6, 2010

Șansa unui lucru inutil

Lângă uşa de la intrare este o plantă mare, într-un ghiveci pe măsură. Era acolo dintotdeauna, dar eu abia după aproape trei ani de veniri și plecări zilnice i-am remarcat existența. Mi-a devenit brusc simpatică pentru actul eroic și tăcut de a sta verde în acel colț întunecat. Nu am văzut niciodată pe cineva udând-o. Dar nu ştiu de ce mă mir: în general nu vedem decât lucrurile care ne interesează.

Îi apuc între degete o frunză și o strâng uşor, să îi simt mirosul. Brusc îmi vine în minte un studiu pe care un cercetător american l-a făcut asupra evoluţiei porţiilor de mâncare în decursul timpului, bazându-se pe reprezentările în artă ale Cinei celei de Taină. A analizat 52 de picturi făcute între 1000-2000 d.C. și a constatat că porţiile au crescut în perioada asta cam cu 60 la sută. El a plecat de la premiza că artiştii au păstrat proporţii reale în desenul lor. Concluzia lui a fost că oamenii au tendinţa de a mânca tot mai mult încă din vechime; acum obezii răsuflă ușurați, că ne stă în ADN să nu avem limite.

Nu știu de ce, dar am senzația că cu cât mâncăm mai mult, cu atât credem mai puţin. Trupul care se revarsă din matriţa lui originară, nu-și mai aude sufletul flămând care strigă după hrana-i rugăciune. Ce-ar fi ca, într-un fel de training, oamenii să treacă mai întâi pe la sala de sport, construită perete în perete cu biserica?! Aşa s-ar crea șansa de martiriu obezilor, care nemaiputând să ducă mâna la piept și frunte ca să-și facă semnul crucii, ar renunţa la burgeri. Odată am avut o viziune, pe când eram blocat în trafic: maşinile de salvare în loc să ducă oamenii în criză la spital, duceau suflete în criză la biserică. Sirena sună, te uiţi în oglinda retrovizoare, tragi pe dreapta să-i faci loc și îi urezi în gând celui cu sufletul în comă să ajungă la timp. În pridvorul bisericii - emergency room - oameni ajunși la timp ar schimba priviri obosite, dar pline de nădejde.

Trag uşa după mine, încui cu cheia. Planta din colț este de plastic.

***

Un matematician rus a rezolvat de curând una dintre cele mai complicate probleme, pe care Poincaré a propus-o acum o sută de ani. Ea rămăsese nedemonstrată, în pofida unui secol eminamente științific, tehnologic, chinuit de războaie și ideologii. Rusul a rezolvat-o indirect, pentru că el încerca de fapt să demonstreze ceva și mai cuprinzător, anume conjectura geometrizării formulată de un matematician american prin anii ‘70, care defineşte caracteristicile tuturor suprafeţelor tridimensionale. Pentru oameni obișnuiți ca mine, explicaţia conjecturii Poincaré este următoarea: Pământul, la matematicieni, e un spaţiu sferic bidimensional. Dacă înfășori un fir pe ecuator, îi faci nod și strângi aşa încât firul să alunece spre un pol, nodul se transformă într-un punct. La suprafețele cu o altă topologie – torul (în practică, gogoaşa cu gaură), dacă bagi un fir prin gaură și îl înnozi, nu poţi sa îl aduci la un punct decât daca strângi atât de tare, încât tai gogoaşa.

Concluzia științificilor a fost că deşi problema nu are nicio aplicaţie practică acum, pe viitor ar putea să ducă la alcătuirea unui catalog cu toate formele din univers și în final să ne ajute să descoperim însăși forma universului. Oare intuiţia asta să fi avut-o rusul când a ales să trăiască precum un pustnic citadin într-o garsonieră? Din spatele uşii închise le-a strigat celor care voiau să îi înmâneze premiul, că nu are nevoie de banii lor. Pentru el, un milion de dolari nu este altceva decât o geometrie oarecare într-o listă, o chestie care ține de formă și nu de fond. Potenţial de monah.

***

Acum câțiva ani discutam cu un fizician cu vocaţie, despre faptul că în general fizicienii Îl mărturisesc pe Dumnezeu înaintea biologilor, chimiştilor, matematicienilor etc. L-am întrebat la vremea aceea cum văd ei relaţia cu Divinitatea, care este punctul la care se luminează, în timp ce ceilalţi continuă să substituie tainelor, știința. Îmi răspundea că pentru ei, Dumnezeu ar fi particula indivizibilă. Cărămida care stă la baza oricărei structuri. Simplitatea absolută, originea energiei. Raţionamentul era că sistemele, oricât ar fi de complicate, se reduc în final la un tabel Mendeleev cu vreo sută și un pic de elemente. Apoi, coborând în materie, ne-au spus că totul e făcut din molecule cu minim doi atomi (putem să îi numim în joacă Adam și Eva). Atomii sunt cei despre care iniţial se credea că sunt indivizibili, dar surpriză: în burta lor s-au găsit un nucleu și nişte electroni grăbiți. Căutând mai bine, în nucleu au văzut doi locuitori: neutronii și protonii, despre care se zice că au apărut nerăbdători, la doar o secundă după Big Bang. Dar și pe ei îi defineşte ca un gând, quarcul. Ajunși aici, fizicienii trag speranţa că sunt aproape să descopere începutul tuturor lucrurilor. Este imposibil să nu te impresioneze un asemenea demers. Aducându-mi aminte de discuţia cu amicul fizician, am căutat date recente și am constatat că lucrurile s-au complicat teribil între timp și că în principiu, oamenii de știință înoată într-o mare de presupuneri. Am sesizat la ei chiar o notă de amuzament candid, atunci când pe unii quarci ei înșiși i-au numit charm quark și strange quark. Rigoarea științifică, nu-i așa, devine un concept hilar când eşti la cheremul unui element şarmant, ca să nu mai zic la cel al unuia ciudat. Citesc că acum câțiva ani s-ar fi găsit particula Dumnezeu: originea tuturor maselor. Această particulă (câmpul Higgs) ar fi părintele maselor și al energiilor din dotarea quarcilor.

Poate că într-un final o vom găsi pe atotputernicia sa, Particula, oricum o vor numi-o ei atunci, dar va însemna asta că am pus mâna pe Dumnezeu? E oare știința mai mult decât un joc sofisticat, în urma căruia nu aflăm decât că suntem mai deștepți ca înaintașii, dar nu neapărat mai buni, sau în stare să folosim ce ne e dat să știm, altfel decât spre damnarea noastră? Vom fi vreodată capabili să înțelegem că dacă vrem să Îl găsim pe ceasornicar, nu trebuie să Îl căutăm în ceas?

***

Într-o țară oarecare, într-un oraş oarecare, merg eu pe Portland Street. Două telefoane publice stau unul lângă altul, cred certate. Celui din dreapta îi atârnă receptorul până aproape de pământ. Cu micul ecran verde și cu un bipăit stins se roagă: Please Hang On. Nepăsător și cu propriul receptor în furcă, celălalt telefon rămâne neînduplecat la suferința celui de lângă el. În treacăt, am pus capăt chinurilor neputinciosului. După câțiva paşi, mi-am întors privirea să vad ce mai fac cele două telefoane. Tot nu se ţineau de mână.



notă:
acest text a fost publicat in revista româno-canadiană "Acasa", numarul 63, 2010.