one dollar nation

Brownies, cele mai bune fursecuri cu cacao ever - descoperite intr-o vizita scurta si plina de sperante la niste emigranti deja ponositi cu probleme intr-un cartier marginas din Toronto - nu mult diferit de Pantelimon.

Tot atunci am mai facut o descoperire: one dollar store.
In traducere libera: orice articol din magazin pentru un dolar.
La ceva vreme dupa, cand am intrat prima oara intr-unul, m-a apucat durerea de cap de atata varietate. Totusi, marfa fiind de proasta calitate, ti se incing neuronii incercand sa descoperi in valmaseala urme de calitate acolo unde in mode evident nu poate fi. Jucariile sunt turnate prost, fara grija la detalii, cu vopseluri palite sau din contra - strepezite, hainele sunt o varza, ca celebrele turcisme romanesti de dupa revolutie, mancare nu am avut curaj sa iau. Am luat cuie si ciocan; intr-o zi ciocanul a cazut si i s-a indoit coada.

Dar o buna parte din importurile din China o constituie marfa de un dolar. Nu ai vrea sa stii care e costul de productie, probabil nu mai mult de 4-5 centi/produs. Asa proaste cum sunt, totusi inglobeaza un volum de munca enorm si la un moment dat tot iti vine sa te intrebi cum e posibil totusi si mai mult, oare cum arata viata oamenilor care fac lucruri de un dollar. Ce fac ei cand ies din fabrici, si se duc spre casa. Ce lucruri cumpara oare cei care produc one-dollar lucruri? De curand am citit un articol in Time si am vazut un film documentar – Manufactured Landscape – cu imagini care ar fi utopice daca nu ar fi reale: in fabricile chineze halele se pierd la zenit, iar in sirurile de bancuri de lucru se misca ritualic, précis ca niste mecanisme – chinezii. Toti imbracati la fel. Nu au voie sa vorbeasca intre ei, nu au voie sa rada. Cam asa cum a satirizat genial Charles Chaplin in “Modern Times” pranzul automatizat al muncitorului.
Investitorii capitalisti s-au bulucit in China si s-au imbogatit, iar ei, chinezii pleaca capul de mai multe ori modest, si isi mananca orezul pe fuga pentru 50-60 dolari pe luna. Pretul in noua sclavie. In rest, beneficiaza cu success de tehnologie invechita, de poluare, epuizare fizica, viata de cacat.

Desi unii ne arata exact ce se intampla acolo, totusi ne bucuram de aceste produse. Le intretinem cu totii agonia, prin nemasurata si nejustificata nevoie de lucruri multe si ieftine. Dar asta e deja o problema de morala elementara cu prea multe implicatii iar eu sunt atat de marunt.

Am sa ma ocup de chestii mai frivole. Adica despre momentul in care de atata abundenta si ieftinaciune, in mintea unora se degradeaza valoarea obiectelor, ajungand sa elimine calitatea din insusirile unui bun. Imi explic fenomenul prin nevoia noilor veniti intr-o tara straina, isi doresc sa aiba repede totul sau macar strictul necesar pentru casa, fara eforturi financiare, astfel ca in raportul calitate-pret intervine o a treia variabila: utilitatea, care substituie calitatea si redefineste raportul ca utilitate-pret.
Prin jungla de rafturi - indieni, arabi, africani, chinezi, est-europeni – one dollar nation.

Unii dau intr-o forma de psihoza, astfel ca dupa mai multi ani de la venirea in Canada, raman in one dollar nation, avand tot timpul impresia ca ce costa mai mult de un dolar e furt pe fata.
Mai sunt cateva elemente care alimenteaza aceasta psihoza: garage sale, value village, lucrurile scoase in strada, winners.
La garage sale, organizat in general sambata si anuntat prin afise lipite pe la colturile strazilor, lumea vinde obiecte mai noi sau mai vechi de care nu mai are nevoie. Un fel de consignatia de la noi. Fara taxe insa, fara impozite, fisc, etc. Gasesti la preturi de nimic canapele, dulapuri, covoare, televizoare, calculatoare, biciclete, jucarii, haine, tablouri, vesela, viniluri, carti.
Aceleasi lucruri second hand le gasesti la thrifth store - value village. Unele lucruri sunt ca noi, doar ca le iei cu 5-6 dolari.

Si tot astfel de obiecte gasesti din cand in cand pe trotuare, prin fata caselor.

Placerea alegerii nu mai exista, iei ce gasesti. Daca ai preferinte, trebuie sa te duci intr-un magazin normal si dai bani.

Un pic diferit stau lucrurile in reteaua de magazine winners, care proclama sus si tare ca vinde haine de firma la preturi comune. Si chiar asa este. Te duci acolo si poti sa gasesti haine de Tommy Hilfiger, Armani, de la Roots, Gap, etc, la preturi mult mai mici decat in magazinele lor de firma. Si sunt noi si nu neaparat demodate. Iesi cu punga plina multumit si furios in acelasi timp: uite dom’le ca se poate si nu tre’ sa vand casa pentru o amarata de jaca Armani. Care o fi secretul din spatele afacerii winners , care e in final valoarea reala a hainelor, nu prea te mai intereseaza. Daca cercetezi cine stie ce afli, poate ca si alea nu sunt tot decat one-dollar tzoale.

Cat costa un zambet? In Romania ma intrebam adeseori, pentru ca nu primeam nici unul. Aici lumea isi zambeste si se saluta. Chiar si cei din one dollar nation.
Poporul chinez exporta zambete.

*****
nota:

multumesc Bogdan Ionescu si redactiei ziarului "Acasa" pentru publicarea acestui material in numarul 33 din ianuarie 2009.

ps. fotografia este facuta de Edward Burtynsky - prezent si in filmul Manufactured Landscape cu imagini taietoare de rasuflare. http://www.edwardburtynsky.com/