Turbulențe - I

M-am surprins uneori ferindu-ma sa ating obiectele batranilor, ca si cand batranetea ar fi fost molipsitore si as fi putut sa ma imbolnavesc la cea mai mica atingere. Prima oara am descoperit batranetea dupa miros, cand eram copil. Aproape de malul Dunarii, casa lu’ tanti Marioara, o vecina batrana despre care mamaia imi spunea ca a fost foarte frumoasa si desteapta la viata ei. In mintea mea de copil imi imaginam ca oamenii batrini nu fusesera niciodata altfel decat batrani, cei tineri decat tineri, copiii decat copii. Eu eram tot copil de cand ma stiam. Nu aflasem de complotul timpului.
Mie mi se parea ca tanti Marioara era vrajitoarea din albacazapada; se schimbase intr-o noapte din fata frumoasa si desteapta, intr-o cotoroanta: si printr-o vraja gresita, ramasese blocata in starea aia. Asa imi explicam mirosul dens, dulceag si caldut, care staruia in casa, curtea, hainele si ulita din spatele casei ei.
Acela era mirosul de batran, mi-a spus insa mamaia.
Intr-o seara la strada, unde se adunau femeile sa sporovaiasca una-alta, a venit si tusa Marioara. Venea tot mai rar. Si batrana Marioara a cazut de pe loc ca o scandura, direct in strada. Bufnitura imi infunda timpanele si acum. Mi-a venit sa plang, in timp ce femeile se agitau sa o faca sa-si revina. Am stiut din momentul acela ca nu era vrajitoarea din poveste. Imi parea mai degraba un om ostenit. Atat de ostenit de putea sa cada ca o scandura. Pana atunci, alergam cu ceilalti ciutani din mahala dupa convoaiele mortuare, si culegeam bani la raspantii. Cred ca din vara aceea nu am mai putut sa desprind imaginea caderii de imaginea mortii.
Harta personala a mirosurilor mai aflase un nume; apoi am mai descoperit ca si alte case miroseau la fel, respirau greu prin gratiile de la beciuri, deschise ca niste branhii direct in trotuar.
Pesti de piatra, obositi. Ii vedeam la tara, la oras, pe ulite sau pe bulevard, pesti de caramida putreda.

In anticariate, unele carti miroseau la fel, doar de le rasfirai nitel paginile; ieseau si ele din burta pestilor de tigla si canaturi de lemn, de rogojina si musama. Cartile, excrementele timpului.

Degeaba caut noul, schimbarea, degeaba am trecut granite si munti si oceane.

De undeva ma invaluie mirosul bunicii mele. Batranii mei nu miros niciodata a batranete. Mamaia mea : miros de rufe proaspat calcate si salata de ardei copti si rosii coapte pe plita. Miros de dunare si de struguri, miros de praf incins de soarele verii si nuci verzi pline de iod. Miros de peste.
Bunicii mei, pesti vii de apa dulce.

Batranetea nu e o boala. Batranete e atunci cand te uiti la colegul de serviciu care vine dimineata la munca alaturi de copilul lui, coleg si el cu tine, si iti zici : “as vrea si eu sa fiu coleg de serviciu cu fiul meu, intr-o buna zi”

*
*
*



note:
fotografia apartine fotografei Martine Franck, si am primit-o de la Elena, cadou de ziua mea la 35 de ani. fotografia a fost facuta in anul nasterii mele.
acum, pe locul casei batranei Marioara e o gradina de zarzavat.

*

nota adaugata:

Multumesc Magdalenei Manea si echipei de la redactia ziarului "Acasa", pentru publicarea acestui eseu in numarul 24 (din 12 septembrie 2008) - http://www.acasamedia.com/