despre un film

        A trecut și TIFF-ul ăsta. 

        Vorbesc de Toronto Internațional Film Festival. Și nu de Transilvania Internațional Film Fest, care de când scoate și el capul în lume e promovat pe scurt tot TIFF. Probabil că nimeni nu se va irita până când ceva interese nu vor fi afectate. Habar n-am dacă acronimele pot fi acuzate de plagiat. 

        “Sieranevada” lui Cristi Puiu e singurul film pe care am reușit să-l văd anul ăsta la festival. În nota lui obișnuită: povești de un realism insuportabil, actori foarte buni și tehnic impecabil.

        Subiectul în sine nu mi se pare foarte original. ‘Sieranevada’ e varianta adusă la zi a “Cuibului de viespi” (după piesa “Gaitele” de Al. Kirițescu). O familie zbuciumată de români, pe fondul unui parastas, unde tarele culturale specifice te încarcă precum o cheie răsucește arcul unui ceas cu cuc; când tensiunea e prea mare, apare o pasăre absurdă iar tu pleci râzând buimac.

        Majoritatea personajelor sunt pe cale să cedeze nervos. Un film claustrofob, fără nicio rază de soare. Nu există umor ci doar ironie (în variantă mioritică ‘bășcalie’). Timp de 3 ore se deschid și se închid uși continuu, în ritmul cu care secretele se dezvăluie sau se ascund cel mai adesea în bucătărie ori în mașină. 

        Un film cu multe lacrimi construite pe metehnele sociale obișnuite: internet culture, droguri, snobism, adulter, rasism, discriminare socială. Un regal al sarcasmului, intoleranței, suspiciunilor și promiscuităților, în grețoșenia argoului bucureștean modern.

        Văzut de dincolo de ocean, este un film fără urmă de politically correctness (p.c. pe scurt). Nu că p.c. ar fi valoarea socială supremă, pentru că și acesta dus la extrem poate să anestezieze o societate până la starea de legumă. Dar p.c. este unul din instrumentele care menține un ton moderat în relațiile sociale. Și tonul e foarte important în viața de zi cu zi. În Europa de Est, p.c. este încă un concept exotic, de multe ori ridiculizat. Tipic și de neînțeles, românii sunt deschiși la a adopta concepte vestice fără o logică clară (halloween anyone? fast food culture, drug culture, flashmobs, clubbing, etc.) Momentan l-au ratat pe singurul care le-ar fi putut aduce puțină armonie în zarva lor balcanică. Aplică în continuare politica lor “home made“: spun în continuare oricând și oricui orice le trece prin cap împărțind pumni și îmbrânceli la grămadă, desigur nerezolvând nimic ba de cele mai multe ori agravând lucrurile. Numai cine a trăit acolo poate să înțeleagă scena de o violență absurdă dintr-o parcare a periferiilor mucegăite Bucureștene. Chiar și mie, care am trecut personal prin asemenea experiențe tot mi-e greu să cred că așa ceva mai poate fi în 2016 altceva decât un subiect de film. 

         Don’t take it so personally! (one might say)…Really?

        Cu greu am rezistat să nu ies din sală la scena cu parcarea. Ori mai apoi când bătrâna comunistă Evelina a strivit-o cu puterea argumentelor (ea crezuse toată viața sincer în dreptatea și realizările partidului comunist) pe o tânără în propria ei casă – reproducând ironic obiceiul pe care comuniștii îl aveau de a da buzna în casele altora fără cel mai mic respect față de proprietatea privată. Iar Sandra, nu a putut decât să bocească îngenunchiată de neputință, nereușind să se apere, cu simțurile și istoria adormite de o societate pentru care libertatea (deși dorită) fusese prea mult, reducând tineretul la o șleahtă de consumatori de o ignoranță alarmantă –  fază în care Laura zice descurajant de natural "pai ce, nu Iliescu ne-a scăpat de Ceaușescu?". Ori poate ma înșel eu și asta este p.c.-ul românesc.

         Îmi repetam că Bucureștiul e la 8000 de kilometri, și asta ar fi trebuit să îmi calmeze pulsul care deja o luase razna. Și că în realitate sunt în orasul ăla și români diferiți ori care s-au schimbat și eu cunosc mulți. Inutil. Doar când s-a terminat filmul și am auzit vorbindu-se engleză în jurul meu am reușit să mă relaxez. Pentru că distanța față de trecut nu se măsoară în kilometri. Dacă aș putea să rămân obiectiv, aș avea numai laude pentru regizor, că a reușit să transmită atât de mult cu o mână de actori într-un apartament. Dar mi-e imposibil să nu fiu subiectiv și să nu rezonez cu realitățile spuse la persoana a treia, ca pe un adevăr general valabil. Și tentația e să nu mai văd niciodată vreun film de-al lui. Prin comparație, “Moartea domnului Lăzărescu“ a fost doar un apetizer. 

        Gândeam că 10 ani de “rehab cultural” peste ocean - că printre altele emigrarea e și asta  - au fost suficienți să mă facă să uit, fără să aduc în discuție speranța cu care orice plecat se hrănește - că lucrurile “acasă“ s-au mai îmbunătățit nițel totuși.

Lary a avut câteva reacții mai echilibrate, dar el e ghiocelul cu care nu se face primăvară. A salvat filmul cel râs nervos de final, acea descărcare colectivă - abandon și resemnare în timp ce sarmaua binecuvântată și mult așteptată străbătea spațiul dintre farfurie și ființă .  “Cuibul de viespi” se încheie într-un chef decadent cu mult vin, hore și chiote în cavou, în  timp ce la crâșma de peste drum de cimitir, taraful îngăima un cântec de jale. 

        Cât din tot circul ăsta e fatalitate și cât e complacere?

        Adiacent am aflat și lucruri interesante:  în engleză, peiorativul “jidani” a fost tradus prin “kikes”.  În Canada suntem în plină eră p.c., deci greu de întâlnit acest cuvânt. Uite că a venit pe filieră românească, la un loc cu alte remarci deloc măgulitoare gen “…americanii or fi ei retardati…” care au stârnit râsete în sală (semn că odată cu instaurarea p.c. ului totuși simțul umorului nu a dispărut, doar dacă nu cumva e chestie de timp până când stand-up comedians vor rămâne șomeri).

       Se pare că cea mai plauzibilă explicație a apariției termenului ‘kikes’ este:

       The word kike was born on Ellis Island when there were Jewish migrants who were also illiterate (or could not use Latin alphabet letters). When asked to sign the entry-forms with the customary "X", the Jewish immigrants would refuse, because they associated an X with the cross of Christianity. Instead, they drew a circle as the signature on the entry-forms. The Yiddish word for "circle" is kikel, and for "little circle", kikeleh. Before long the immigration inspectors were calling anyone who signed with an "O" in place of an "X" a kikel or kikeleh or kikee or, finally and succinctly, kike.

Adică să înțeleg că evreii nu joacă “ics și zero“? Păi să nu te apuce așa, un râs …

Fabrica de Fluturi

Razvan Mitulescu "fabrica de fluturi"

carbune pe carton, 70cm x 70cm, 2005 Bucuresti

Iubesc orasul dimineata, intr-o zi libera din cursul saptamanii. Gustul inconfundabil al zilei sustrase rutinei - o victorie fabricata, dar atat de savuroasa totusi. O zi cand sistemului ii fac un gest obscen cu degetul mijlociu, dupa care o sterg cu un ranjet satisfacut instalat pe moaca pentru toata ziua. O zi dulce ca o pralina. O pui sub limba si astepti sa se topeasca.
Mai intai poposesc intr-o cafenea pe Queen Street. Si raman sa imi sorb cafeaua in tihna, mult timp dupa ce toti ceilalti vor fi plecat grabiti cu paharele lor de unica folosinta. Zile de unica folosinta.

Ziua asta o asteptam de cand imi masuram pasii in noul meu oras, incercand sa ma surprind in reflexiile vitrinelor ca pe un el al locului. Azi se redeschide Art Gallery of Ontario.

De nenumarate ori am trecut pe langa cladirea in refacere, anuntandu-si metamorfoza intr-un cocon spectaculos de sticla si lemn. Gandul ca azi voi intra in burta vehiculului de arta imi intretine euforia timpului regasit, drog atat de scump. I’m already stoned.

Plec pe jos in cautarea muzeului, mintindu-ma cabotin ca nu stiu unde e, ca sa ma surprinda de dupa vreun colt. In drum trec pe langa o sculptura monumentala, apetizer pentru mai tarziu. Ma apropii si citesc ‘Survivors Are Not Heroes’ de Sorel Etrog. Da deci el e; aflasem de cateva saptamani de el si imi propusesem un itinerar prin oras sa descopar lucrarile lui. Un artist roman pe strazile Torontoului.
Mai am 3 ore pana la deschidere. Intru intr-o librarie. Just browsing…la un moment dat imi atrage atentia un album de arta naiva. Ceva Rousseau, Ligabue, ceva rusi, dar aproape jumate din el plin cu pictori naivi romani. Nepretuit. Ieftinit la jumatate.
Un alt cotor imi anunta ‘Bucharest Nights’. Curios deschid cartulia: fotografii difuze si paranoide cu peisaje anoste si mizere din Bucuresti. Nu e Bucurestiul meu, cel pe care il iubesc. E Bucurestiul meu cel pe care il urasc. La sfarsit cateva muze nud, intr-o baie de hotel. Asta a vazut actorul si artistul Dennis Hopper. Dar nimeni nu e perfect, nici macar eu, care pufnesc dispretuitor la adresa americanului.

Vine ora de deschidere, asa ca ma indrept catre muzeu. Il vad de departe, cu vantul umflandu-i panza uriasa. Stuctura e impresionanta, si in functie de unde o privesti e complet diferita; cadou special pentru orasul natal si pe masura excentricitatii delicioase a lui Frank Gehry, intrat deja in istorie cu celebrul Guggenheim de titan din Bilbao si cu muzicalul bloc Ginger&Fred din Praga – unde treci podul peste Valtava si iti vine sa intri degraba si tu in dansul lor, sa o pui de-o hora.

In jurul galeriei se incolacise un sarpe urias din mii de oameni asteptand sa isi primeasca doza de arta.
Inauntru polarizare si magnetism - picturile de pe pereti te atrag langa ele minute fara sfarsit. Impecabil, intre un Gauguin si un Picasso, un Brancusi. Langa un Irving Penn, un Sorel Etrog. Cu respect inca o data, domnule! Apoi sala Henry Moore. Apoi Alex Colville. Apoi Ron Mueck.

Catre sfarsit sunt extenuat. Se zice ca oamenii au pleoape pentru ca Lumina e prea puternica pentru ei. Arta e un surogat de Lumina. Pleoapele sunt bune si pentru arta.

********

Din nou rutina. In masina, dau dumul la radio, hainele mai au inca mirosul dulce al zilei deturnate. Printre stiri despre frigul financiar care ne va face sa ne tinem mainile in buzunare, se anunta ca in cele 3 zile de la deschidere au vizitat muzeul 60 de mii de oameni. Plus membrii care au avut acces special in saptamana premergatoare, vreo 18 mii. Se propune chiar si desfiintarea platii la intrare pentru ca statistic vorbind, s-a constatat ca vizitatorii multumiti, in drum catre iesire tot iau ceva de la magazinul de suveniruri sau de la cafenea, lasand fonduri impresionante.
Si asta in timp ce un astronaut american iesea in spatiu sa isi repare racheta, si din neatentie scapa in vid lada cu surubelnite de 100 de mii de dolari.
La trecerea de pietoni, un proaspat emigrant din Burkina Faso se bucura ca un copil de prima zapada din viata lui. In acelasi timp isi jura speriat, in taina, ca nu va mai fuma: pentru ca uite, azi a fumat o tigara inainte sa plece de acasa si acum tot iese si tot iese fum din el, la fiecare respiratie !

Elena in burta vehiculului de arta

noiembrie 2008, Toronto, Art Gallery of Ontario

Nota (nu spre lauda, ci spre multumire):

Multumesc echipei de la "Acasa", ziarul care "trage ochiade" de ceva vreme, si o face foarte bine. No ofence, dar este cel mai cool ziar dintre publicatiile romanesti din Canada ( cu siguranta din GTA - ON). Probabil ca acest articol este ultimul pe anul asta , publicat la rubrica "Ochiade" pe care au facut-o special pentru mine si unde am publicat aproape neintrerupt timp de 4 luni.

Sper sa mai colaborez cu ei si anul viitor, nu numai cu articole, dar si cu lucrari de grafica (si aici am lucrat impreuna la publicarea catorva desene si fotografii de ale mele)

Pe curand!