The Living Hinge

Ţi-e sete.

Răsuceşti robinetul dar după câteva momente, apa se opreşte. Ai primit însă atât cât să bei. Suficient. Zâmbeşti fericit, o minune a trecut prin zonă şi te-a prins de mână. Te duce departe de seceta disperării.
Nu e o chestie de calcul în cazuri de astea; oricând altcineva putea să prindă ultima cană de apa, înaintea ta.

În urmă cu câţiva ani descopeream o formulă de jazz care mi se lipea de suflet: Esbjörn Svensson Trio. Când au fost anunţaţi la festivalul de jazz de la Toronto, aşteptam cu cardul scos din teacă momentul să pună biletele în vânzare. Dar ghinion: oamenii tocmai anulaseră concertul. Dezamăgit, mi-am promis să nu îi scap data viitoare. Acum câteva zile am vrut să iau un disc cu ei şi negăsindu-i în rafturi, am încercat pe internet. Nu mi-a trebuit mult să aflu de ce nu au mai venit: Esbjörn, pianistul, murise accidental într-o sesiune de scufundări undeva într-un lac lângă Stockholm. M-am întristat de parcă îl cunoşteam de-o viaţă. Cu cana uscată în mână, nu-mi rămâne de-acum decât să o umplu din băltoacele statute ale înregistrărilor. Intru în magazinul virtual şi fac comandă pentru toate albumele lor, cu senzaţia că încerc să înalţ un zmeu în bucătărie.

Un rău fizic te străbate când se mai duc în timpul tău oameni dăruiţi: în iarnă, după aproape doi ani de luptă cu un cancer blestemat, Lhasa dispărea în depărtare pe „the living road” - unul din cele mai profunde albume ale ei, unde zicea: “La route chante, Quand je m'en vais. Je fais trois pas, La route se tait”. O văzusem în Bucureşti, unicul concert. O aşteptam în turneu, cu noul album. Dar îmi băusem cana. Pe Ştefan Iordache și Gheorghe Dinică, îi văzusem în câteva spectacole de la nici cinci metri. Și Mark Sandman de la Morphine (o muzică într-adevăr, halucinantă). Și Vali Sterian. Și fata aia care cânta "Lambada"
O categorie aparte sunt cei pe care îi regreți că s-au dus, dar față de care te încearcă și un fel de furie, pentru că și-au făcut rău singuri: pe Michael Hutchence l-aş fi stâlcit în bătaie, desi eu eram în Cişmigiu iar el la doi metri sub iarba Australiei, la nici două luni după ce îl văzusem pe scenă la Paris. Lui Kurt Cobain îi cântam piesele în trupa de rock a studenției mele, când au spus la radio de pușcă. Îmi vin atât de mulți în minte...singurul motiv pentru care ii pomenesc doar pe aceștia aici, dincolo de afinitate, este timpul comun. Nu ştiu în ce au crezut toţi oamenii ăştia, însă o data ce i-am iubit nu am cum să-i uit. Și mai sper că celebrul “I love you Michaeleee!” nu a fost doar un strigăt pe stadionul național în euforia momentului că “în sfârșit, vin și la noi greii”; sper că cel care le-a strigat atunci, dacă acum se roagă, îl pomeneşte în șoaptă şi pe el.

Apele muzicii nu se alterează. Dincolo de timp, cântecul de leagăn ușor ca un fluture, ecuaţiile simfonice ale lui Wagner şi jazzul electric-eclectic, se întâlnesc într-un rai al sunetelor. Acolo, muzica - copil fermecat, ține de mijloc cu două degete, îngerași; schimbă în joacă câteva priviri cu ei, în timp ce aceștia chicotesc cu aripile întinse: „doi, trei... și!” și îi aruncă în aer ca pe avioanele de hârtie.

***********
Curios lucru cum iubirea şi credinţa, sigurele care aduc fericire reală, sunt complet necuantificabile. Prin urmare imprevizibile. Totuşi, sunt atât de concrete, încât paradoxul ăsta ne ia mereu prin surprindere. De aici şi tot tremurul.

Din punct de vedere al nedeterminării, femeia e o parolă care se schimbă neîncetat. Degeaba încerci să tragi cu ochiul peste umărul don juanilor de carieră: vor acoperi secretoşi, butoanele. Ai observat cât de uşor îţi pierzi respectul faţă de o parolă pe care au aflat-o mai mulţi? Tot aşa bărbatul îşi pierde fiorul pentru o femeie pe care au avut-o şi alţii, dar numai după ce a avut-o și el; cu toate astea, femeia aceea va fi iubită la fel ca oricare alta. Pentru că e doar o chestie de timp până când apare misterul în negligé. Iar misterul vine cu aromă de respect. Se duce, vine, te seduce. Se mișcă oscilatoriu. Flacoanele de șampon au de obicei un capac legat într-o balama (de restul capacului înșurubat pe tub), printr-o linie subtire din același material. Balamaua aceea se numește tehnic “living hinge”. Dacă închizi-deschizi de prea multe ori, se rupe. Nu poți să calculezi. Poti doar sa fii cu băgare de seamă. Noroc că în zilele nostre s-au descoperit polimeri antrenați, care trec teste de câteva zeci de mii de cicluri.

Oamenii sunt făcuti din living hinges. Se mișcă înăuntru, în afară, înspre trecut și înspre viitor, înspre unii sau alții, între leagăn și mormânt se îndoaie de câte ori își pleacă genunchii a rugăciune și se îndreaptă de câte ori vor să meargă mai departe.

Oamenii sunt flacoane de rugăciune. Life time guaranteed.

****

Stau pe marginea paginii ăsteia care s-a vrut despre ezitări. Nedeterminări. Relativitate. În grabă, îmi mai îndes niște amintiri prin buzunare (mă simt de parc-aș fura dintr-un muzeu).

În definitiv n-aş putea să spun dacă margine este locul unde se termină sau cel de unde începe orizontul. Margine este prezentul. Iar eu sunt un acrobat făcând echilibristică între trecut şi viitor. Cu fiecare pas, sub talpă se naşte linia subţire a devenirii.

Nota:

Fotografiile nu imi apartin; sunt extrase din filmul despre Philippe Petit, care a mers pe sarma intre Twin Towers timp de 45 minute, traversand drumul intre ele, la peste 400 de metrii, de 8 ori. "The Man On Wire" - recomand filmul cu nota de obligativitate. Poezia ar putea continua melancolic daca am putea trece peste tragedia disparitiei turnurilor gemene si a 2995 de oameni: in photoshop, stergi turnurile si acum Philippe face echilibristica pe nori.