The Living Hinge

Ţi-e sete.

Răsuceşti robinetul dar după câteva momente, apa se opreşte. Ai primit însă atât cât să bei. Suficient. Zâmbeşti fericit, o minune a trecut prin zonă şi te-a prins de mână. Te duce departe de seceta disperării.
Nu e o chestie de calcul în cazuri de astea; oricând altcineva putea să prindă ultima cană de apa, înaintea ta.

În urmă cu câţiva ani descopeream o formulă de jazz care mi se lipea de suflet: Esbjörn Svensson Trio. Când au fost anunţaţi la festivalul de jazz de la Toronto, aşteptam cu cardul scos din teacă momentul să pună biletele în vânzare. Dar ghinion: oamenii tocmai anulaseră concertul. Dezamăgit, mi-am promis să nu îi scap data viitoare. Acum câteva zile am vrut să iau un disc cu ei şi negăsindu-i în rafturi, am încercat pe internet. Nu mi-a trebuit mult să aflu de ce nu au mai venit: Esbjörn, pianistul, murise accidental într-o sesiune de scufundări undeva într-un lac lângă Stockholm. M-am întristat de parcă îl cunoşteam de-o viaţă. Cu cana uscată în mână, nu-mi rămâne de-acum decât să o umplu din băltoacele statute ale înregistrărilor. Intru în magazinul virtual şi fac comandă pentru toate albumele lor, cu senzaţia că încerc să înalţ un zmeu în bucătărie.

Un rău fizic te străbate când se mai duc în timpul tău oameni dăruiţi: în iarnă, după aproape doi ani de luptă cu un cancer blestemat, Lhasa dispărea în depărtare pe „the living road” - unul din cele mai profunde albume ale ei, unde zicea: “La route chante, Quand je m'en vais. Je fais trois pas, La route se tait”. O văzusem în Bucureşti, unicul concert. O aşteptam în turneu, cu noul album. Dar îmi băusem cana. Pe Ştefan Iordache și Gheorghe Dinică, îi văzusem în câteva spectacole de la nici cinci metri. Și Mark Sandman de la Morphine (o muzică într-adevăr, halucinantă). Și Vali Sterian. Și fata aia care cânta "Lambada"
O categorie aparte sunt cei pe care îi regreți că s-au dus, dar față de care te încearcă și un fel de furie, pentru că și-au făcut rău singuri: pe Michael Hutchence l-aş fi stâlcit în bătaie, desi eu eram în Cişmigiu iar el la doi metri sub iarba Australiei, la nici două luni după ce îl văzusem pe scenă la Paris. Lui Kurt Cobain îi cântam piesele în trupa de rock a studenției mele, când au spus la radio de pușcă. Îmi vin atât de mulți în minte...singurul motiv pentru care ii pomenesc doar pe aceștia aici, dincolo de afinitate, este timpul comun. Nu ştiu în ce au crezut toţi oamenii ăştia, însă o data ce i-am iubit nu am cum să-i uit. Și mai sper că celebrul “I love you Michaeleee!” nu a fost doar un strigăt pe stadionul național în euforia momentului că “în sfârșit, vin și la noi greii”; sper că cel care le-a strigat atunci, dacă acum se roagă, îl pomeneşte în șoaptă şi pe el.

Apele muzicii nu se alterează. Dincolo de timp, cântecul de leagăn ușor ca un fluture, ecuaţiile simfonice ale lui Wagner şi jazzul electric-eclectic, se întâlnesc într-un rai al sunetelor. Acolo, muzica - copil fermecat, ține de mijloc cu două degete, îngerași; schimbă în joacă câteva priviri cu ei, în timp ce aceștia chicotesc cu aripile întinse: „doi, trei... și!” și îi aruncă în aer ca pe avioanele de hârtie.

***********
Curios lucru cum iubirea şi credinţa, sigurele care aduc fericire reală, sunt complet necuantificabile. Prin urmare imprevizibile. Totuşi, sunt atât de concrete, încât paradoxul ăsta ne ia mereu prin surprindere. De aici şi tot tremurul.

Din punct de vedere al nedeterminării, femeia e o parolă care se schimbă neîncetat. Degeaba încerci să tragi cu ochiul peste umărul don juanilor de carieră: vor acoperi secretoşi, butoanele. Ai observat cât de uşor îţi pierzi respectul faţă de o parolă pe care au aflat-o mai mulţi? Tot aşa bărbatul îşi pierde fiorul pentru o femeie pe care au avut-o şi alţii, dar numai după ce a avut-o și el; cu toate astea, femeia aceea va fi iubită la fel ca oricare alta. Pentru că e doar o chestie de timp până când apare misterul în negligé. Iar misterul vine cu aromă de respect. Se duce, vine, te seduce. Se mișcă oscilatoriu. Flacoanele de șampon au de obicei un capac legat într-o balama (de restul capacului înșurubat pe tub), printr-o linie subtire din același material. Balamaua aceea se numește tehnic “living hinge”. Dacă închizi-deschizi de prea multe ori, se rupe. Nu poți să calculezi. Poti doar sa fii cu băgare de seamă. Noroc că în zilele nostre s-au descoperit polimeri antrenați, care trec teste de câteva zeci de mii de cicluri.

Oamenii sunt făcuti din living hinges. Se mișcă înăuntru, în afară, înspre trecut și înspre viitor, înspre unii sau alții, între leagăn și mormânt se îndoaie de câte ori își pleacă genunchii a rugăciune și se îndreaptă de câte ori vor să meargă mai departe.

Oamenii sunt flacoane de rugăciune. Life time guaranteed.

****

Stau pe marginea paginii ăsteia care s-a vrut despre ezitări. Nedeterminări. Relativitate. În grabă, îmi mai îndes niște amintiri prin buzunare (mă simt de parc-aș fura dintr-un muzeu).

În definitiv n-aş putea să spun dacă margine este locul unde se termină sau cel de unde începe orizontul. Margine este prezentul. Iar eu sunt un acrobat făcând echilibristică între trecut şi viitor. Cu fiecare pas, sub talpă se naşte linia subţire a devenirii.

Nota:

Fotografiile nu imi apartin; sunt extrase din filmul despre Philippe Petit, care a mers pe sarma intre Twin Towers timp de 45 minute, traversand drumul intre ele, la peste 400 de metrii, de 8 ori. "The Man On Wire" - recomand filmul cu nota de obligativitate. Poezia ar putea continua melancolic daca am putea trece peste tragedia disparitiei turnurilor gemene si a 2995 de oameni: in photoshop, stergi turnurile si acum Philippe face echilibristica pe nori.

f

Mi s-a defectat tastatura de la calculator. Nu mai bate litera “f”. Asa ca pana o s-o schimb, scriu prietenilor fara litera f. Au inceput sa se obisnuiasca, si parca nici pe mine nu ma mai deranjeaza asa tare. O prietena chiar mi-a spus ca ii vine si ei sa scrie fara f, ca e amuzant.
Fac un exercitiu de imaginatie si ma sperii: as putea manipula aceasta intamplare catre un demers ecologic, literar, ba chiar politic si social de o importanta planetara.

Adica, in medie, o tastatura are cam 100 de butoane. Daca de maine toate ar avea o tasta mai putin, asta ar insemna o reducere de 1%.
Toate tonele de plastic, kilowatii de energie pentru producerea acelui buton, orele de asamblare, cerneala pentru toate ziarele, cartile si ambalajele lumii, timpul de redactare, toate astea s-ar reduce!
Si 1% nu e putin: e ca si cand intr-un an ai castiga trei zile jumate doar pentru ca nu mai folosesti litera f.

Nu mai spun ca in spiritul corectitudinii, va trebui sa umblam si la alfabetul chinezesc, chirilic, hindu si arab. Sa vedem: de la ei ce scoatem?

Am observat ca in limba romana cuvintele care incep cu f suna decent si e usor sa le pronunti fara f. Totusi, cele care o contin, devin mai dificile. Dar nu a zis nimeni ca va fi o adaptare usoara! Sau ca va fi impartiala intre toate limbile pamantului. Spre exemplu, intruchiparea gingasiei, a diafanului, efemerului si culorii (adica fluturele), va suferi schimbare in limba noastra, in timp ce la francezi sau la spanioli, nu. Vom fi in aceeeasi barca cu englezii si cu italienii (care pierd doua f-uri dintr-o lovitura). Englezii pierd si la zbor. La ei tot ce zboara, zboara fara f. Genurile vor fi discriminate din nou. Femeile vor trebui sa se dezbrace de acum si de un f. Aici s-ar putea sa nu trec de organizatiile feministe.

A, ba da, pentru ca noua ni se va scurta din alus. De acum filmele americane vor avea si mai putin de spus: uck. In ciuda acestui fapt, plantele isi vor continua linistite otosinteza si zidurile cladirilor marginase vor promova ca de obicei graiti, orta gravitationala ne va da in continuare cu mere in capul lui Newton, si nu in ultimul rand, ormula ericirii va ramane tot o chestie de optica.

Sa aceti apte bune!

*****

*****

*****

Note:

1) Multumesc Carmen si Ionut!

2) Lucrarea de grafica se numeste "poemul-care-a-furat-calul" - si am facut-o in tus pe carton,

35cmx25cm, Bucuresti 2004

3) textul l-am scris la un alt calculator: in timpul redactarii, nici o tastatura nu a fost vatamata

nota tarzie:
- multumesc Elena! mi-ai aratat ca trebuie sa fiu bucuros ca am reparat tastatura: de acum, cel putin in engleza "zborul" si "viata" nu se vor mai putea confunda cu "minciuna".

Picatura 4

Razvan Mitulescu, 3 august 2007, Toronto


Ati observat ca in general oamenii isi fixeaza repere de timp in cifre rotunde? Ne vedem la 5 si jumate sau la si douazeci.. Nimeni nu isi da intalnire la cinci si unspe minute. Daca intarzii ti se aminteste de “sfertul academic” ca de un timp respectabil, cu studii inalte, ca si cand “12 minute” ar fi analfabete.
Incepi serviciul la sapte dimineata. Ajungi la sapte si 3 minute, dar treci in condica “sapte-zero-zero”, 3 minute nu conteaza iti zici. Daca ai ajuns un pic mai tarziu insa - la si 9 minute - si erau deja alti colegi inaintea ta in birou, cu cafeaua aburinda in cana de serviciu (pe unele scrie “who is the boss ?”), treci in condica “sapte si zece”. Lasi un minut de la tine, desi pe asta il simti si planuiesti sa ti-l rascumperi citind inca un articol din ziarul colegului care vine cu metroul.

Ca si cand timpul nu ar trece continuu, ca si cand spatiul intre “si 5”, “si 10” si 15 ar fi gol, ca si cand putem ignora un minut.
Pledez pentru demnitatea minutelor dintre “si cinci” si “si zece”.

Ce-ar fi daca la fel ar sta treaba si cu lungimile? La oftalmolog ti-ar da dioptrii din 5 in 5. Sau daca autobuzul ar lua tot a cincea persoana din statie? Cum te-ai simti atunci sa fii mereu persoana 3 sau 4? Sau daca firele de par ti-ar creste doar din cinci in cinci? Ori inima ti-ar bate … ai tine-o tot intr-un atac de cord! Probabil ca ar fi imposibil sa innoti intr-o mare facuta din picaturi rare, tot din 5 in 5. totul e continuu. Ce ai intelege daca ai citi paginile unei carti din cinci in cinci?

Totul e legat, secundele de molecule, undele herziene de caietul de fizica al elevului de liceu, romul de marinar. Hazardul are o consistenta a lui. Axiomele sunt copiii rebeli ai conventiilor cu care vietuim noi intre doua diviziuni de timp si spatiu, oricat de mici. Vibratia miraculosa din care e facuta viata, poate fi determinata printr-o ecuatie poetica, multumitor de exacta. Ma descumpanesc insa numerele cu 33 in perioada. Sau 66. Sunt ca niste discuri de vinil zgariate, fac acelasi loop la infinit, ele nu stiu de sfertul academic, nu ajung niciodata la o intalnire. De cata dragoste e atunci nevoie sa poti sa le iubesti si pe ele?

Stau pe fundul piscinei - in apnee - si privesc la picioarele oamenilor de deasupra cum se misca ritmic. Ma uit la ceas, simt ca inca mai resist. Incep sa-mi aud inima in urechi. Ma uit din nou la ceasul meu automatic ale carui limbi aluneca lin, nu sar din secunda in secunda ca cele electronice sau cele cu quartz.
Si mi-e imposibil sa ma hotarasc in ce moment sa ies pentru portia de aer. Pot oare sa mai rezist pana la si 15?