A trecut și TIFF-ul
ăsta.
Vorbesc de Toronto Internațional Film
Festival. Și nu de Transilvania Internațional Film Fest, care de când scoate și
el capul în lume e promovat pe scurt tot TIFF. Probabil că nimeni nu se va irita până când ceva
interese nu vor fi afectate. Habar n-am dacă acronimele pot fi acuzate de
plagiat.
“Sieranevada” lui Cristi Puiu e singurul film
pe care am reușit să-l văd anul ăsta la festival. În nota lui obișnuită:
povești de un realism insuportabil, actori foarte buni și tehnic impecabil.
Subiectul în sine nu mi se pare foarte
original. ‘Sieranevada’ e varianta adusă la zi a “Cuibului de viespi” (după piesa “Gaitele” de Al. Kirițescu). O familie zbuciumată de români, pe fondul unui parastas, unde tarele culturale specifice te
încarcă precum o cheie răsucește arcul unui ceas cu cuc; când tensiunea e prea mare, apare o pasăre
absurdă iar tu pleci râzând buimac.
Majoritatea
personajelor sunt pe cale să cedeze nervos. Un film claustrofob, fără nicio
rază de soare. Nu există umor
ci doar ironie (în variantă mioritică ‘bășcalie’). Timp de 3 ore se deschid și
se închid uși continuu, în ritmul cu care secretele se dezvăluie sau se ascund cel
mai adesea în bucătărie ori în mașină.
Un film cu multe lacrimi construite pe
metehnele sociale obișnuite: internet culture, droguri, snobism, adulter,
rasism, discriminare socială. Un regal al sarcasmului, intoleranței,
suspiciunilor și promiscuităților, în grețoșenia argoului bucureștean modern.
Văzut de dincolo de ocean, este un film fără
urmă de politically correctness (p.c. pe scurt). Nu că p.c. ar fi valoarea
socială supremă, pentru că și acesta dus la extrem poate să anestezieze o societate
până la starea de legumă. Dar p.c. este unul din instrumentele care menține un
ton moderat în relațiile sociale. Și tonul e foarte important în viața de zi cu
zi. În Europa de Est, p.c. este încă un concept exotic, de multe ori
ridiculizat. Tipic și de
neînțeles, românii sunt deschiși la a adopta concepte vestice fără o logică
clară (halloween anyone? fast food culture, drug culture, flashmobs, clubbing, etc.) Momentan l-au
ratat pe singurul care le-ar fi putut aduce puțină armonie în zarva lor balcanică.
Aplică în continuare politica lor “home made“: spun în continuare
oricând și oricui orice le trece prin cap împărțind pumni și îmbrânceli la grămadă,
desigur nerezolvând nimic ba de cele mai multe ori agravând lucrurile. Numai
cine a trăit acolo poate să înțeleagă scena de o violență absurdă dintr-o
parcare a periferiilor mucegăite Bucureștene. Chiar și mie, care am trecut
personal prin asemenea experiențe tot mi-e greu să cred că așa ceva mai poate
fi în 2016 altceva decât un subiect de film.
Don’t
take it so personally! (one might say)…Really?
Cu greu am rezistat să nu ies
din sală la scena cu parcarea. Ori mai apoi când bătrâna comunistă Evelina a
strivit-o cu puterea argumentelor (ea crezuse toată viața sincer în dreptatea
și realizările partidului comunist) pe o tânără în propria ei casă –
reproducând ironic obiceiul pe care comuniștii îl aveau de a da buzna în casele
altora fără cel mai mic respect față de proprietatea privată. Iar Sandra, nu a
putut decât să bocească îngenunchiată de neputință, nereușind să se apere, cu
simțurile și istoria adormite de o societate pentru care libertatea (deși
dorită) fusese prea mult, reducând tineretul la o șleahtă de consumatori de o
ignoranță alarmantă – fază în care Laura
zice descurajant de natural "pai ce, nu Iliescu ne-a scăpat de Ceaușescu?". Ori
poate ma înșel eu și asta este p.c.-ul românesc.
Îmi repetam că Bucureștiul e la 8000 de
kilometri, și asta ar fi trebuit să îmi calmeze pulsul care deja o luase razna.
Și că în realitate sunt în orasul ăla și români diferiți ori care s-au schimbat și eu cunosc mulți. Inutil.
Doar când s-a terminat filmul și am auzit vorbindu-se engleză în jurul meu am
reușit să mă relaxez. Pentru că distanța față de trecut nu se măsoară în
kilometri. Dacă aș putea să rămân obiectiv, aș avea numai laude pentru regizor,
că a reușit să transmită atât de mult cu o mână de actori într-un apartament.
Dar mi-e imposibil să nu fiu subiectiv și să nu rezonez cu realitățile spuse la
persoana a treia, ca pe un adevăr general valabil. Și tentația e să nu mai văd
niciodată vreun film de-al lui. Prin comparație, “Moartea domnului Lăzărescu“ a fost doar un apetizer.
Gândeam că 10 ani de “rehab cultural” peste
ocean - că printre altele emigrarea e și asta - au fost suficienți să
mă facă să uit, fără să aduc în discuție speranța cu care orice plecat se hrănește
- că lucrurile “acasă“ s-au mai îmbunătățit nițel totuși.
Lary a avut
câteva reacții mai echilibrate, dar el e ghiocelul cu care nu se face
primăvară. A salvat filmul cel râs nervos de final, acea descărcare colectivă -
abandon și resemnare în timp ce sarmaua binecuvântată și mult așteptată străbătea
spațiul dintre farfurie și ființă .
“Cuibul de viespi” se încheie într-un chef decadent cu mult vin, hore și
chiote în cavou, în timp ce la crâșma de peste drum de cimitir, taraful îngăima un cântec de
jale.
Cât
din tot circul ăsta e fatalitate și cât e complacere?
Adiacent am aflat și lucruri interesante: în engleză, peiorativul “jidani” a fost
tradus prin “kikes”. În Canada suntem în
plină eră p.c., deci greu de întâlnit acest cuvânt. Uite că a venit pe filieră
românească, la un loc cu alte remarci deloc măgulitoare gen “…americanii or fi
ei retardati…” care au stârnit râsete în sală (semn că odată cu instaurarea
p.c. ului totuși simțul umorului nu a dispărut, doar dacă nu cumva e chestie de
timp până când stand-up comedians vor rămâne șomeri).
Se pare că cea mai plauzibilă explicație a
apariției termenului ‘kikes’ este:
The word kike was born on Ellis Island when there were Jewish migrants who were
also illiterate (or could not use Latin alphabet letters). When asked to sign
the entry-forms with the customary "X", the Jewish immigrants would
refuse, because they associated an X with the cross of Christianity. Instead,
they drew a circle as the signature on the entry-forms. The Yiddish word for
"circle" is kikel, and for "little
circle", kikeleh. Before long the immigration
inspectors were calling anyone who signed with an "O" in place of an
"X" a kikel or kikeleh or kikee or, finally and succinctly, kike.
Adică să înțeleg că evreii nu joacă “ics
și zero“? Păi să nu te
apuce așa, un râs …
.jpg)
