Friday, November 28, 2008

Fabrica de Fluturi

Razvan Mitulescu "fabrica de fluturi"
carbune pe carton, 70cm x 70cm, 2005 Bucuresti






Iubesc orasul dimineata, intr-o zi libera din cursul saptamanii. Gustul inconfundabil al zilei sustrase rutinei - o victorie fabricata, dar atat de savuroasa totusi. O zi cand sistemului ii fac un gest obscen cu degetul mijlociu, dupa care o sterg cu un ranjet satisfacut instalat pe moaca pentru toata ziua. O zi dulce ca o pralina. O pui sub limba si astepti sa se topeasca.
Mai intai poposesc intr-o cafenea pe Queen Street. Si raman sa imi sorb cafeaua in tihna, mult timp dupa ce toti ceilalti vor fi plecat grabiti cu paharele lor de unica folosinta. Zile de unica folosinta.

Ziua asta o asteptam de cand imi masuram pasii in noul meu oras, incercand sa ma surprind in reflexiile vitrinelor ca pe un el al locului. Azi se redeschide Art Gallery of Ontario.

De nenumarate ori am trecut pe langa cladirea in refacere, anuntandu-si metamorfoza intr-un cocon spectaculos de sticla si lemn. Gandul ca azi voi intra in burta vehiculului de arta imi intretine euforia timpului regasit, drog atat de scump. I’m already stoned.

Plec pe jos in cautarea muzeului, mintindu-ma cabotin ca nu stiu unde e, ca sa ma surprinda de dupa vreun colt. In drum trec pe langa o sculptura monumentala, apetizer pentru mai tarziu. Ma apropii si citesc ‘Survivors Are Not Heroes’ de Sorel Etrog. Da deci el e; aflasem de cateva saptamani de el si imi propusesem un itinerar prin oras sa descopar lucrarile lui. Un artist roman pe strazile Torontoului.
Mai am 3 ore pana la deschidere. Intru intr-o librarie. Just browsing…la un moment dat imi atrage atentia un album de arta naiva. Ceva Rousseau, Ligabue, ceva rusi, dar aproape jumate din el plin cu pictori naivi romani. Nepretuit. Ieftinit la jumatate.
Un alt cotor imi anunta ‘Bucharest Nights’. Curios deschid cartulia: fotografii difuze si paranoide cu peisaje anoste si mizere din Bucuresti. Nu e Bucurestiul meu, cel pe care il iubesc. E Bucurestiul meu cel pe care il urasc. La sfarsit cateva muze nud, intr-o baie de hotel. Asta a vazut actorul si artistul Dennis Hopper. Dar nimeni nu e perfect, nici macar eu, care pufnesc dispretuitor la adresa americanului.

Vine ora de deschidere, asa ca ma indrept catre muzeu. Il vad de departe, cu vantul umflandu-i panza uriasa. Stuctura e impresionanta, si in functie de unde o privesti e complet diferita; cadou special pentru orasul natal si pe masura excentricitatii delicioase a lui Frank Gehry, intrat deja in istorie cu celebrul Guggenheim de titan din Bilbao si cu muzicalul bloc Ginger&Fred din Praga – unde treci podul peste Valtava si iti vine sa intri degraba si tu in dansul lor, sa o pui de-o hora.

In jurul galeriei se incolacise un sarpe urias din mii de oameni asteptand sa isi primeasca doza de arta.
Inauntru polarizare si magnetism - picturile de pe pereti te atrag langa ele minute fara sfarsit. Impecabil, intre un Gauguin si un Picasso, un Brancusi. Langa un Irving Penn, un Sorel Etrog. Cu respect inca o data, domnule! Apoi sala Henry Moore. Apoi Alex Colville. Apoi Ron Mueck.

Catre sfarsit sunt extenuat. Se zice ca oamenii au pleoape pentru ca Lumina e prea puternica pentru ei. Arta e un surogat de Lumina. Pleoapele sunt bune si pentru arta.




********



Din nou rutina. In masina, dau dumul la radio, hainele mai au inca mirosul dulce al zilei deturnate. Printre stiri despre frigul financiar care ne va face sa ne tinem mainile in buzunare, se anunta ca in cele 3 zile de la deschidere au vizitat muzeul 60 de mii de oameni. Plus membrii care au avut acces special in saptamana premergatoare, vreo 18 mii. Se propune chiar si desfiintarea platii la intrare pentru ca statistic vorbind, s-a constatat ca vizitatorii multumiti, in drum catre iesire tot iau ceva de la magazinul de suveniruri sau de la cafenea, lasand fonduri impresionante.
Si asta in timp ce un astronaut american iesea in spatiu sa isi repare racheta, si din neatentie scapa in vid lada cu surubelnite de 100 de mii de dolari.
La trecerea de pietoni, un proaspat emigrant din Burkina Faso se bucura ca un copil de prima zapada din viata lui. In acelasi timp isi jura speriat, in taina, ca nu va mai fuma: pentru ca uite, azi a fumat o tigara inainte sa plece de acasa si acum tot iese si tot iese fum din el, la fiecare respiratie !




Elena in burta vehiculului de arta
noiembrie 2008, Toronto, Art Gallery of Ontario
Nota (nu spre lauda, ci spre multumire):
Multumesc echipei de la "Acasa", ziarul care "trage ochiade" de ceva vreme, si o face foarte bine. No ofence, dar este cel mai cool ziar dintre publicatiile romanesti din Canada ( cu siguranta din GTA - ON). Probabil ca acest articol este ultimul pe anul asta , publicat la rubrica "Ochiade" pe care au facut-o special pentru mine si unde am publicat aproape neintrerupt timp de 4 luni.
Sper sa mai colaborez cu ei si anul viitor, nu numai cu articole, dar si cu lucrari de grafica (si aici am lucrat impreuna la publicarea catorva desene si fotografii de ale mele)
Pe curand!

Thursday, November 6, 2008

rotten



Adevarul e undeva la mijloc. In general chestia asta o iei de buna, ca doar e atat de populara, incat macar o data in viata tot ai folosit-o si tu. Si apoi, cand cineva ajunge la momentul sa o spuna, deja are aerul unui intelept care face lumina, unul pe care nu il poti ameti cu baliverne ; prin fraza asta restabileste ordinea si impaca pe toata lumea.
Totusi, urmandu-i logica, chiar ea, axioma, nu poate fi adevarata decat pe jumate. Coborand inca o treapta mai adanc, cu mainile inclestate pe firul logic, deducem ca si adevarul despre acest enunt - adica cum ca « adevarul e undeva la jumate » e adevarat doar pe jumate! Si asa mai departe, aflam ca adevarul e un ceva la fel de instabil ca izotopul de carbon, instrument de baza in determinarea varstei pitecantropilor lenesi, pe baza proprietatii de injumatatire a radioactivitatii.

Oare ce ii determina pe oameni sa ascunda si aceste ciozvarte de adevar. De ce foarte multi sunt toleranti cu semenii lor, doar pentru ca asa e de bon ton, sa lase impresia ca sunt buni, dar pe care poti sa ii racai cu o moneda si ai sa vezi cum se cojesc ca un loz de revelion; necastigator.

Scriu randurile astea pentu cei care nu sunt fericiti cu ei insisi, si care incearca in fiecare moment sa fie altcineva. Scriu si pentru cei carora nu le mai pasa de ei insisi, si ies pe strada cu viata descheiata la sireturi. Scriu si pentru cei care sunt deja prea siguri pe ei si traiesc cu convingearea ca trag in piept aerul rarefiat al oamenilor cinstiti. Si pentru cei care au senzatia imbatatoare ca au aflat adevarul. Si pentru cei care traiesc din minciuna, cu mutra stalcita de o constiinta grea, care se lasa terfelita prin toate ungherele, dar care stie sa se razbune. Scriu pentru cei care cred ca lumea e alba sau neagra, desi materia e cenusie in cusca ei de pe umeri si percepe miliarde de nuante de culori si sunete, sa le combine si sa dea nastere la o noua infinitate de idei. Pentru cei care au un cod al fleacurilor si un cod al lucrurilor serioase, si pe care adesea le incurca. Si scriu si pentru mine, care sunt la randul meu putin din toti.

Cat curaj iti trebuie sa te cauti in tine si in cel de langa, daca atunci cand te privesti in oglinda ta intima, te vezi doar de la spate, ca in « Reproducerea Interzisa » a lui Magrite ?

A sosit momentul adevarului; s-a trezit in al doispelea ceas. Minciuna are picioare scurte si gura pacatosului adevar graieste…boabe din popor, ce ar putea fi si ele dezvoltate in tot atatea basme despre un veritas de care avem nevoie ca de un Mantuitor cotidian, ca de un coleg cu care te intalnesti la cafea, dimineata. Pe holul de la intrare, va beti cafeaua impreuna, tu si adevarul tau cu care nici nu e nevoie sa vorbesti. Va zambiti obositi, gandind ca poate maine veti avea ceva mai multe sa va spuneti. Pana atunci, o noua zi musamalizeaza tainele intrezarite. Il urmaresti cu coada ochiului, inainte sa dispara dupa colt, si iti pare rau ca nu l-ai luat de guler. Macar atat cat sa iti satisfaci orgoliul. Toti avem putin orgoliu, ca doar n-om fi mai presus decat ingerii.

Dar nu stiu cum se face ca de cate ori suntem pe cale sa il atingem, cineva vine si ne spune ca de fapt, adevarul…e undeva, la mijloc.




Rene Magritte - "La Repoduction Interdite" 1937
nota: multumesc "AcasaMedia" pentru publicarea acestei teorii in numarul 29 din noiembrie al revistei "Acasa" - Toronto