Monday, March 25, 2013

poetry overdose




vezi că ţi-a rămas lorem ipsum între dinţi de la ultima petrecere digitală cu dacii şi romanii. şi parcă mai ieri mâncam jam session pe pâine alb-negru, cu hendrix …cine în detroit ar fi vrut la vremea aia o pâine color? ştiam că desertul se mănâncă întotdeauna de la primele versuri, pentru că la final toţi copiii vor fi aflat că marţienii verzi nu sunt altceva decât activişti greenpeace.
vezi? abia ai început şi ţi-ai şi luat atitudinea asta de gânditor …şi cumva arogant, de la titlul cu ifose ţi se trage…parcă văd că o să te pierzi în traduceri mai degrabă decât în zări care oricum nu mai sunt că altădată când pământul era plat şi balaurii nu se făceau în eprubete …
când omenirea se lingea pe degete după ce mânca jeleu fin din lacrimi de jelitoare,
cu acelaşi calm cu care cavalerii se aruncau în desfrâu
ştiind -sau fără ca să ştie- că gloria avea să vină în frac şi iz de limuzină
o moarte şi jumate mai târziu.

Acelaşi start, aceeaşi placă …în dimineaţa asta sunt un cocktail de os şi lăptişor de matcă.

***

Calc prin zăpada îngheţată şi sub pasul meu pădurea se rupe-n fracţii, iar moleculele îşi împart ultimul biscuit şoptindu-şi ciao, amore ca-n filmele vechi italiene. Lumina se ridică uşor pe vârfuri să o sărut pe frunte, apoi îşi înghesuie în traistă cuvintele abia purtate, se pregăteşte… doar visul pare obosit …tot bate becul ars al realităţii cu aripile lui impardonabile.
Dar nu întotdeauna poţi să păstrezi visele înfigându-le câte un ac în torace. Pentru simplul fapt că nu toate visele pot fi omorâte.

Unii zic că e din ce în ce mai greu…că mai nou, eşti pus să cari cu tine tot timpul (chiar şi la toaletă) mii de lentile şi mii de câmpuri de profunzime dintre cer şi atom. Probabil aşa suntem noi oamenii: stăm în prag între lumea mică şi lumea mare, între pericolul mare şi speranţa mică…e destul de riscant să trăieşti, dar şi să mori e riscant…şi de aia stăm gata îmbrăcaţi şi parcă n-am mai pleca odată! Ce naiba, ori înăuntru ori afară, că m-am săturat să tot aud şablonul ăsta cu “vizitele scurte sunt cele mai plăcute”! Nu uita că pentru Dumnezeu e mai uşor… El…El şi-a încheiat lucrarea şi acum se odihneşte…parcă-L şi văd cu o lupă mică, o cafea proaspătă, cu Cartea pe genunchi dând pagină după pagină…citeşte scrise şi nescrise, nimicnicii, bucurii. Mă prinde când mă uit în Carte peste umărul Lui, preţ de o clipă (măcar de-aş fi ştiut să citesc!).
Mă vede când îmi spăl păcatele şi se amuză că nu e soare să le usuce (fix în ziua aia).
Zic să ne aranjăm puţin, nu putem să-L primim în vraiştea asta chiar dacă are simţul umorului. Am încercat să mă  înalţ;  şi am ajuns  la aproape unu optzeci, sunt înalt! ce altă datorie mai am? De la înălţimea asta, scamele pe covor nu se văd aproape deloc, ca să le vezi trebuie să te laşi în genunchi…cât mai  în genunchi. şi ce? crezi că Dumnezeu nu e mai înalt decât mine? Este! Şi nu văd de ce ar avea vreun motiv să caute scame în genunchi.

S-a făcut ceva treabă totuşi…uite, Adam a încercat cât a putut el mai bine…a dat cunoaştere, a dat fiorul îndoielii, tremurul căutării şi mahmureala misterului… a dat moartea fără de care viaţa ar fi fost o glumă nesărată. nu te lega şi tu de faptul că Eva a avut dreptate…a fost şi ea o femeie frumoasă la viaţa ei! (şi am înţeles că şi dansa interesant).

adevarul e că ne-ar prinde bine ceva dans… şi apoi odihnă…doar că acum suntem puţin ocupaţi cu revoluţia digitală.

o să treacă şi asta, ca orice revoluţie.