Tuesday, June 25, 2013

Schiță de psihologie a săracului
(fragment extras din ”Les Météores”, de Michel Tournier)

1. Săracul mănâncă de două-trei ori mai mult ca bogatul. Am crezut mai întâi că trebuie compensat efortul energetic mai mare cerut de meseriile manuale. Nu este vorba totuşi de asta, căci acest regim se traduce printr-o obezitate generalizată, iar eu trăiesc aici înconjurat de femei umflate şi de bărbaţi burtoşi şi îndesaţi. Adevărul este că săracul - chiar atunci când nu este supus nici unei restricţii - nu s-a eliberat de teama viscerală de a nu avea ce mânca, pe care secole întregi de foamete i-au inculcat-o omenirii. Totodată, el a rămas credincios unei estetici a penuriei, care face să-i pară femeile grase ca fiind frumoase şi apetisante iar burtoşii – virili şi maiestuoşi.
2. Săracul se îmbracă mai mult şi mai gros ca bogatul. Frigul este după foame, cea mai temută urgie pentru oameni. Săracul rămâne supus spaimei atavice de frig şi vede în el originea multor boli (a-ţi fi frig este egal cu ”a te îmbolnăvi”). Să mănânci puţin şi să stai gol sunt privilegii de om bogat.
3. Săracul e un sedentar înnăscut. Originile sale ţărăneşti îl fac să privească voiajul ca pe o dezrădăcinare, o rătăcire, un exil. Nu ştie să călătorească cu uşurinţă. Trebuie întotdeauna să facă mari preparative şi să se încarce cu nenumărate bagaje inutile. Cu el, cea mai mică plecare ia aerul unei mutări.
4. Săracul se agaţă fără încetare de soneria doctorului. A treia lui teroare nestăpânită este boală. Doctorii din cartierele populare sunt deranjaţi fără încetare pentru guturaie şi indigestii. Săracul se întreabă uneori cum face bogatul de nu cade niciodată bolnav. Simplu: nici nu se gândeşte la asta.
5. Pentru că muncă îl extenuează şi-l dezgustă, săracul visează fără încetare la două oaze, care sunt de fapt una: vacanţele şi pensia. Trebuie să aparţii castei seniorilor pentru a ignora aceste două miraje.
6. Săracul este însetat de onorabilitate. El nu e chiar sigur că aparţine societăţii omeneşti. Dar dacă nu e decât o vită de povară? De aici nevoia de a se îmbrăca de Duminică, de a purta pălărie şi de a-şi ocupa un loc – cât de modest – în corpul social. De aici, de asemenea, pudibonderia lui. Definiţia onorabilităţii este uşoară: ea nu e decât degenerescenţa codului onoarei care ţinea loc de morală aristocraţiei. Când, în 1789, starea a treia a urmat nobilimii la conducerea naţiei, onoarea feudală a făcut loc onorabilităţii şi celor doi stâlpi ai ei : pudibonderia şi cultul proprietăţii, lucruri pe care aristocraţia le ignoră cu superbie.


7. Săracul acceptă corpul social ca atare şi nu aşteaptă decât să îşi facă un  loc cât mai mare în el ; de aceea, din punct de vedere politic, este un conservator înveterat. El nu vede mai departe decât mica burghezie căreia speră să-i aparţină şi el cât de curând. De aici rezultă că nici o revoluţie nu a fost făcută vreodată de popor. Singurii fermenţi revoluţionari ai unei societăţi îi găsim la tineretul studios, adică printre copiii aristocraţiei şi ai marii burghezii. Istoria ne oferă mereu exemplul unor zguduiri sociale violente provocate de vlăstarele claselor favorizate. Dar revoluţia astfel amorsată este recuperată apoi de masele populare care profită de ea pentru a obţine unele îmbunătățiri de salariu, micşorarea programului de lucru, ieşirea la pensie mai devreme, adică pentru a face încă un pas către mica burghezie. Ele întăresc şi agravează astfel sistemul social şi economic pentru o clipă clătinat şi-i aduc un aport mai trainic, incorporându-i-se din ce în ce mai temeinic. Graţie maselor, guvernele revoluţionare cedează locul unor păzitori tiranici ai ordinii prestabilite. Bonaparte îi urmează lui Mirabeau, Stalin vine după Lenin.