Schiță de
psihologie a săracului
(fragment extras
din ”Les Météores”, de Michel Tournier)
1. Săracul
mănâncă de două-trei ori mai mult ca bogatul. Am crezut mai întâi că trebuie
compensat efortul energetic mai mare cerut de meseriile manuale. Nu este vorba
totuşi de asta, căci acest regim se traduce printr-o obezitate generalizată,
iar eu trăiesc aici înconjurat de femei umflate şi de bărbaţi
burtoşi şi îndesaţi. Adevărul este că săracul - chiar atunci când nu este
supus nici unei restricţii - nu s-a eliberat de teama viscerală de a nu avea ce
mânca, pe care secole întregi de foamete i-au inculcat-o omenirii. Totodată, el
a rămas credincios unei estetici a penuriei, care face să-i pară femeile grase
ca fiind frumoase şi apetisante iar burtoşii – virili şi maiestuoşi.
2. Săracul se
îmbracă mai mult şi mai gros ca bogatul. Frigul este după foame, cea mai temută
urgie pentru oameni. Săracul rămâne supus spaimei atavice de frig şi vede în el
originea multor boli (a-ţi fi frig este egal cu ”a te îmbolnăvi”). Să mănânci puţin
şi să stai gol sunt privilegii de om bogat.
3. Săracul e un
sedentar înnăscut. Originile sale ţărăneşti îl fac să privească voiajul ca pe o
dezrădăcinare, o rătăcire, un exil. Nu ştie să călătorească cu uşurinţă.
Trebuie întotdeauna să facă mari preparative şi să se încarce cu nenumărate
bagaje inutile. Cu el, cea mai mică plecare ia aerul unei mutări.
4. Săracul se
agaţă fără încetare de soneria doctorului. A treia lui teroare nestăpânită este
boală. Doctorii din cartierele populare sunt deranjaţi fără încetare pentru
guturaie şi indigestii. Săracul se întreabă uneori cum face bogatul de nu cade
niciodată bolnav. Simplu: nici nu se gândeşte la asta.
5. Pentru că
muncă îl extenuează şi-l dezgustă, săracul visează fără încetare la două oaze,
care sunt de fapt una: vacanţele şi pensia. Trebuie să aparţii castei
seniorilor pentru a ignora aceste două miraje.
6. Săracul este
însetat de onorabilitate. El nu e chiar sigur că aparţine societăţii omeneşti.
Dar dacă nu e decât o vită de povară? De aici nevoia de a se îmbrăca de
Duminică, de a purta pălărie şi de a-şi ocupa un loc – cât de modest – în
corpul social. De aici, de asemenea, pudibonderia lui. Definiţia onorabilităţii
este uşoară: ea nu e decât degenerescenţa codului onoarei care ţinea loc de
morală aristocraţiei. Când, în 1789, starea a treia a urmat nobilimii la
conducerea naţiei, onoarea feudală a făcut loc onorabilităţii şi celor doi
stâlpi ai ei : pudibonderia şi cultul proprietăţii, lucruri pe care
aristocraţia le ignoră cu superbie.
7. Săracul acceptă
corpul social ca atare şi nu aşteaptă decât să îşi facă un loc cât mai mare în el ; de aceea, din punct
de vedere politic, este un conservator înveterat. El nu vede mai departe decât
mica burghezie căreia speră să-i aparţină şi el cât de curând. De aici rezultă
că nici o revoluţie nu a fost făcută vreodată de popor. Singurii fermenţi
revoluţionari ai unei societăţi îi găsim la tineretul studios, adică printre
copiii aristocraţiei şi ai marii burghezii. Istoria ne oferă mereu exemplul
unor zguduiri sociale violente provocate de vlăstarele claselor favorizate. Dar
revoluţia astfel amorsată este recuperată apoi de masele populare care profită
de ea pentru a obţine unele îmbunătățiri de salariu, micşorarea programului de
lucru, ieşirea la pensie mai devreme, adică pentru a face încă un pas către
mica burghezie. Ele întăresc şi agravează astfel sistemul social şi economic
pentru o clipă clătinat şi-i aduc un aport mai trainic, incorporându-i-se din
ce în ce mai temeinic. Graţie maselor, guvernele revoluţionare cedează locul
unor păzitori tiranici ai ordinii prestabilite. Bonaparte îi urmează lui
Mirabeau, Stalin vine după Lenin.
.jpg)
