Sunt unele obiecte pe care te obișnuiești atât de mult să le
vezi, să le atingi zilnic, încât uneori trec zile sau săptămâni până să te prinzi că au dispărut de la locul știut. Când realizezi asta, brusc începi
să te cauți prin buzunare, prin casă, pe sub pat, pe sub mobile, uneori chiar
refaci anumite trasee în speranța de a le găsi. Și oricât de mult te-ai strădui
ulterior, există un moment când vlăguit te resemnezi:
parcă le-a înghițit pământul!
Vorbesc de acele obiecte ieftine, dar cu valoare sentimentală, care fără vreun motiv prea puternic, ne devin însoțitori permanenți.
Un asemenea obiect era brelocul meu de la chei: o copie de
monedă romană din Palermo. O cumpărasem
într-o duminică dimineață din piața Darsena, într-una din escapadele verilor
mele milaneze, cu bicicleta.
În anii care au urmat,
am schimbat chei, buzunare, case, orașe și țări. Dar el a fost cu mine
mereu, recunoscut și de cei din familie, prieteni, colegi. Aveam un sentiment de liniște doar zărindu-l.
Devenise un fel de înger păzitor al cheilor.
Într-o zi brelocul n-a mai fost. Am făcut tot
ce-am putut ca să-l găsesc. Și după ce m-am obișnuit fără el, mi-a rămas
regretul că n-am știut momentul exact când a încetat să mai fie agățat la chei. A plecat
discret, tăcut, s-a topit cu grația omului
de zăpadă într-o zi de sfârșit de iarnă.
Odată am primit cadou de la soția mea un pix: un obiect
superb, un tub metalic, lucios, cu imprimeu ca o frescă
electronică. Îl țineam în buzunarul genții, dar îl foloseam rareori. Știam însă
că e acolo, mă bazam pe el de câte ori aveam nevoie să însemnez ceva.
A venit ziua când nu l-am mai
găsit. Din nou nu am reușit să reconstitui momentul pierderii!
Unele obiecte nu știu să își ia un rămas bun decent.
Blugii, ori pantofii știu: încep să se ponosească, se decolorează, le apare o
ruptură mică. Te anunță! Căzând într-o mistică a obiectelor, m-am speriat că mă părăseau pentru că nu reușeam să le
arăt că îmi sunt dragi. Și atunci le promiteam în gând că dacă le voi găsi, le
voi folosi mai des.
Întâmplarea a făcut ca după luni bune, pixul să apară în spatele unor uși pe care le mai deschisesem. Nu pot să
descriu ce bucurie candidă mi-a produs acest mic eveniment. La aflarea lui
începuse să îmi pâlpâie o speranță secretă: că la un moment dat voi găsi și
brelocul.
Timpul este un factor important în relația cu un asemenea
obiect. Timpul construiește o identitate și o legătură afectivă.
Să presupunem că aș fi pierdut brelocul la două săptămâni de
la cumpărare: aproape sigur că întâmplarea ar fi trecut neobservată. Cu toate că îmi plăcea ca obiect în sine (un kitsch simpatic) și ar fi fost la îndemână să mă reîntorc pe Darsena, probabil nu aș fi făcut-o. Legătura
dintre mine și el nu ar fi fost împlinită încă, numai gândul înlocuirii facile l-ar fi aruncat în derizoriu. La acel moment, orice alt breloc ar fi fost la fel
de bun. Lucrurile stau însă diferit după anii de tovărășie, plus miile de
kilometri depărtare: acum ar face mai mult sens o recuperare. Dar cum?
Cumpărat de pe internet ar fi cel mai ieftin, dar cam impersonal. Ca să
suplinesc întrucâtva imposibilitatea de a avea brelocul încălzit de
corpul meu ani la rând, ar fi de bun simț să reproduc măcar câteva coordonate: să
merg iar la Milano, să ajung într-o Duminică dimineață pe Darsena, să am
iar 25 de ani...
Când eram puștan am găsit un medalion asemănător ca mărime
și material. Eram în vacanță cu părinții și după o noapte de
furtună, plaja Mării Negre se umpluse de grămezi de scoici, melci, alge. Oamenii
le răscoleau, în căutarea suvenirului perfect.
Eu, norocos: medalion cu un titanic bătut pe o
parte. Sclipea, părinții m-au îmbrățișat. Nu se știe dacă undeva, cineva îi ducea
dorul. Eu nu l-am purtat. Și nici nu știu ce s-a mai întâmplat
cu el. Tin minte doar că a fost arătat în vara aceea cunoscuților. N-am legat vreo relație, poate n-am fost persoana
potrivită să îl găsesc. Brelocul din Palermo l-a răzbunat.
Soția mea avea un medalion din bronz, foarte drag. Îl
cumpărase din Praga, de pe o străduță mică din cetate. L-a pierdut în lacul
Ontario și cu el Praga întreagă s-a scufundat în lac într-o zi de vară.
Pentru că iubea obiectul dincolo de amintirea ce îi lega, ea a mers departe cu eforturile. Dacă cineva l-ar fi avut de vânzare, l-ar fi cumpărat inclusiv de pe internet. A făcut un desen de mână și l-a trimis unei persoane cunoscute aflate în Praga, descriind locul de unde îl cumpărase cu mulți ani în urmă: fără noroc.
Pentru că iubea obiectul dincolo de amintirea ce îi lega, ea a mers departe cu eforturile. Dacă cineva l-ar fi avut de vânzare, l-ar fi cumpărat inclusiv de pe internet. A făcut un desen de mână și l-a trimis unei persoane cunoscute aflate în Praga, descriind locul de unde îl cumpărase cu mulți ani în urmă: fără noroc.
Acum nu îi rămâne decât să reproducă din memorie desenul simplu, conceptual, să îl modeleze, să facă matriță, să îl toarne în alpaca. Asta se poate face în casă.
Într-o altă vară, pe o plajă din insula Creta, o prietenă cu
care eram acolo își pierde un cercel de aur, înotând. A ieșit din valuri
tristă. Aveam labe și ochelari și Marea Egee era liniștită și clară. Adâncime cam trei metri în zona arătată. Am căutat febril, știam că trebuie să mă grăbesc, curenții erau puternici. După aproape jumătate de oră, l-am
zărit strălucind pe o muchie de stâncă.
Noroc fantastic, bucurie pe măsură. Unele obiecte se vor găsite.
Fiecare din noi avem povești despre obiecte pierdute și
găsite.
Sau doar pierdute.
Sau doar găsite.
Cântecele se pierd ușor: pe unul l-am recuperat foarte târziu,
aștepta pe un griff. Altădată am visat un poem lung, genial, de mare tremur: l-am
pierdut pe drumul de la pat la chiuvetă. Uitasem tot, până la ultimul cuvânt.
În dimineața aia ratasem Nobelul...la ce bun să mă mai spăl pe dinți?
Și-am mai găsit
un om al nimănui, într-un tren bolnav. Și-am mai găsit o
bătrână pe stradă. Dintr-o tâmplă îi curgea sânge: nu își mai amintea exact
unde stă, cum o cheamă, și nici măcar dacă sângele care-i curge din rană e al
ei. În definitiv cine poate depune mărturie că sângele-i din vene e doar al lui? După
vreo două ore am reușit să nimerim ușa casei unde era în vizită.
Între ușile greșite, neliniștea ei creștea. Își făcea de fapt griji pentru mine și îmi zicea “Tu ai a trage
ceva păcate cu mine, mă băiete…sa mă ierți.”
Se pierd iubiri, se pierd neamuri, recolte, războaie, avioane, se
pierd minți, se pierd stele, se pierd raiuri…
Unele nu se mai găsesc niciodată.
nota:
desenul de mai sus l-am facut vara trecuta si se numeste ""Lost and Found" - acrilic pe carton, 30X50 cm
.jpg)
