sfatul unui tramvai necunoscut

 

Dacă doar îţi înmoi precaut vârful ideii în vodka cinematică,
n-o să ajungi niciodată campion olimpic la proba delir ştafetă
(delirul se pasează din generaţie în generaţie, dar mai ales celei din faţă)

Antrenează-te în poşirca vâscoasă a termometrului

pe care îl tot ronţăi nervos între măselele proletariatului.

Nu e nici primul şi nici ultimul guturai dialectic …

Drege-te cu un şpriţ intelectual mai lejer,
şi lasă o clipă colecţia aia de zecimale abuzate de care până şi pi se ruşinează…

nu te-ai prins că cu cât te apropii mai mult de infinit,
cu atât ai mai puţină nevoie de exactitate?

Doar bagă de seamă că atunci când muzica şi timpul

se ceartă cu fluturele analfabet
geografia obraznică se furişează în pielea goală lângă urechea internă
şi-acolo-n umbră soarbe-ncet, cochet

pahar cu apă rece şi şerbet!

La robinet de diamant,

în paşii lui de dans albastru,

delfinul din înalt

cu gust sihastru,
clăteşte din salariu
atomul desuet

(azi e doar un mâine bemol)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

din buzunar

Oare orașul are tot timpul ceva ascuns în buzunarele lui? Vreo acadea de sticlă, vreun cântec de fier, vreo cotitură digitală doar pentru mine pusă deoparte, dar pe care nu pot să o văd decât dacă mă uit cu privirea aia de superman, ce trece prin zidul rutinei? Sau doar inventează întâmplări candide când trec eu printr-un anumit loc, complot sincronic cu pantofii ce m-au dus până acolo, ca mai apoi imediat după ce voi fi apăsat butonul aparatului de fotografiat, să își pornească vântul care mă pândea din ascunzători secrete, și să-mi năruie imaginile ca pe un castel de nisip... De multe ori am simțit așa, atunci când parându-mi rău că nu am făcut o anumită fotografie, m-am întors, dar locul parcă dispăruse odată cu personajele care îmi jucaseră mirarea la zaruri.

Cred că melodia celor de la Noir Desire “Le vent nous portera” și videoclipul mai ales, ar descrie cumva anxietatea pe care o încerc uneori față de trecerea timpului.

https://www.youtube.com/watch?v=NrgcRvBJYBE

Vă fac părtași la câteva din imaginile candide ale primăverii acestea.

În Kew Gradens, când băltoacele încă erau patinoare pentru copii; doi îngerași de carton și-au agățat zborul în copacul cu mugurași abia vizibili.

În Vaughn, la o intersecție, un robot încerca să supraviețuiască anunțurilor cântându-și cantecul de inimă albastră. Mi-a adus aminte de melodia lui Dan Mangan, care zice la refren “robots need love, too…they want to be loved by you…”

https://www.youtube.com/watch?v=T7khbuOBHbo

Un căluț de lemn cu huța-huța lui abandonat într-o grămadă de moloz pe Spadina. Mi s-a părut așa neajutorat, cum stătea el acolo singur…sunt așa triste jucăriile fără copii…

Zeul sub-scărilor de la clubul de șah unde merg cu Darie. După ce toată lumea pleacă și lasă umerașele goale, intra în asceză până a doua zi dimineață: “huummm..huummm”.

Bebelușul plutește fericit deasupra hainelor ca un cupidon leneș și rebel. Cine are nevoie de haine? El cu siguranță nu! Mustața îi e de ajuns .

Ritual de trecere la femei: își agață cerceii în copaci într-un un soi de pact cu mama natură, prin care devin astfel femei organice (free run…into the summer). Ontario are ochi de păun și îi stă bine îmbrăcat în cer.