Monday, December 9, 2013

Happy End (on Portland Street)




Si au trait fericiti pana la adanci batraneti, si or mai trai si astazi daca nu or fi murit...

La cativa ani distanta, am aflat sfarsitul (fericit) al povestii de dragoste intre cele doua telefoane publice de pe Portland Street, o straduta mica din vestul orasului. Daca vreti sa vedeti in ce hal le-am gasit, recititi:




Tuesday, June 25, 2013

Schiță de psihologie a săracului
(fragment extras din ”Les Météores”, de Michel Tournier)

1. Săracul mănâncă de două-trei ori mai mult ca bogatul. Am crezut mai întâi că trebuie compensat efortul energetic mai mare cerut de meseriile manuale. Nu este vorba totuşi de asta, căci acest regim se traduce printr-o obezitate generalizată, iar eu trăiesc aici înconjurat de femei umflate şi de bărbaţi burtoşi şi îndesaţi. Adevărul este că săracul - chiar atunci când nu este supus nici unei restricţii - nu s-a eliberat de teama viscerală de a nu avea ce mânca, pe care secole întregi de foamete i-au inculcat-o omenirii. Totodată, el a rămas credincios unei estetici a penuriei, care face să-i pară femeile grase ca fiind frumoase şi apetisante iar burtoşii – virili şi maiestuoşi.
2. Săracul se îmbracă mai mult şi mai gros ca bogatul. Frigul este după foame, cea mai temută urgie pentru oameni. Săracul rămâne supus spaimei atavice de frig şi vede în el originea multor boli (a-ţi fi frig este egal cu ”a te îmbolnăvi”). Să mănânci puţin şi să stai gol sunt privilegii de om bogat.
3. Săracul e un sedentar înnăscut. Originile sale ţărăneşti îl fac să privească voiajul ca pe o dezrădăcinare, o rătăcire, un exil. Nu ştie să călătorească cu uşurinţă. Trebuie întotdeauna să facă mari preparative şi să se încarce cu nenumărate bagaje inutile. Cu el, cea mai mică plecare ia aerul unei mutări.
4. Săracul se agaţă fără încetare de soneria doctorului. A treia lui teroare nestăpânită este boală. Doctorii din cartierele populare sunt deranjaţi fără încetare pentru guturaie şi indigestii. Săracul se întreabă uneori cum face bogatul de nu cade niciodată bolnav. Simplu: nici nu se gândeşte la asta.
5. Pentru că muncă îl extenuează şi-l dezgustă, săracul visează fără încetare la două oaze, care sunt de fapt una: vacanţele şi pensia. Trebuie să aparţii castei seniorilor pentru a ignora aceste două miraje.
6. Săracul este însetat de onorabilitate. El nu e chiar sigur că aparţine societăţii omeneşti. Dar dacă nu e decât o vită de povară? De aici nevoia de a se îmbrăca de Duminică, de a purta pălărie şi de a-şi ocupa un loc – cât de modest – în corpul social. De aici, de asemenea, pudibonderia lui. Definiţia onorabilităţii este uşoară: ea nu e decât degenerescenţa codului onoarei care ţinea loc de morală aristocraţiei. Când, în 1789, starea a treia a urmat nobilimii la conducerea naţiei, onoarea feudală a făcut loc onorabilităţii şi celor doi stâlpi ai ei : pudibonderia şi cultul proprietăţii, lucruri pe care aristocraţia le ignoră cu superbie.


7. Săracul acceptă corpul social ca atare şi nu aşteaptă decât să îşi facă un  loc cât mai mare în el ; de aceea, din punct de vedere politic, este un conservator înveterat. El nu vede mai departe decât mica burghezie căreia speră să-i aparţină şi el cât de curând. De aici rezultă că nici o revoluţie nu a fost făcută vreodată de popor. Singurii fermenţi revoluţionari ai unei societăţi îi găsim la tineretul studios, adică printre copiii aristocraţiei şi ai marii burghezii. Istoria ne oferă mereu exemplul unor zguduiri sociale violente provocate de vlăstarele claselor favorizate. Dar revoluţia astfel amorsată este recuperată apoi de masele populare care profită de ea pentru a obţine unele îmbunătățiri de salariu, micşorarea programului de lucru, ieşirea la pensie mai devreme, adică pentru a face încă un pas către mica burghezie. Ele întăresc şi agravează astfel sistemul social şi economic pentru o clipă clătinat şi-i aduc un aport mai trainic, incorporându-i-se din ce în ce mai temeinic. Graţie maselor, guvernele revoluţionare cedează locul unor păzitori tiranici ai ordinii prestabilite. Bonaparte îi urmează lui Mirabeau, Stalin vine după Lenin.

Tuesday, May 21, 2013

sfatul unui tramvai necunoscut



 



Dacă doar îţi înmoi precaut vârful ideii în vodka cinematică,
n-o să ajungi niciodată campion olimpic la proba delir ştafetă
(delirul se pasează din generaţie în generaţie, dar mai ales celei din faţă)

Antrenează-te în poşirca vâscoasă a termometrului
pe care îl tot ronţăi nervos între măselele proletariatului.
Nu e nici primul şi nici ultimul guturai dialectic …


Drege-te cu un şpriţ intelectual mai lejer,
şi lasă o clipă colecţia aia de zecimale abuzate de care până şi pi se ruşinează…
nu te-ai prins că cu cât te apropii mai mult de infinit,
cu atât ai mai puţină nevoie de exactitate?



Doar bagă de seamă că atunci când muzica şi timpul
se ceartă cu fluturele analfabet
geografia obraznică se furişează în pielea goală lângă urechea internă
şi-acolo-n umbră soarbe-ncet, cochet
pahar cu apă rece şi şerbet!

La robinet de diamant,
în paşii lui de dans albastru,
delfinul din înalt
cu gust sihastru,
clăteşte din salariu
atomul desuet




(azi e doar un mâine bemol)
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Friday, May 10, 2013

din buzunar


Oare orașul are tot timpul ceva ascuns în buzunarele lui? Vreo acadea de sticlă, vreun cântec de fier, vreo cotitură digitală doar pentru mine pusă deoparte, dar pe care nu pot să o văd decât dacă mă uit cu privirea aia de superman, ce trece prin zidul rutinei? Sau doar inventează întâmplări candide când trec eu printr-un anumit loc, complot sincronic cu pantofii ce m-au dus până acolo, ca mai apoi imediat după ce voi fi apăsat butonul aparatului de fotografiat, să își pornească vântul care mă pândea din ascunzători secrete, și să-mi năruie imaginile ca pe un castel de nisip... De multe ori am simțit așa, atunci când parându-mi rău că nu am făcut o anumită fotografie, m-am întors, dar locul parcă dispăruse odată cu personajele care îmi jucaseră mirarea la zaruri.
Cred că melodia celor de la Noir Desire “Le vent nous portera” și videoclipul mai ales, ar descrie cumva anxietatea pe care o încerc uneori față de trecerea timpului.


Vă fac părtași la câteva din imaginile candide ale primăverii acestea.

În Kew Gradens, când băltoacele încă erau patinoare pentru copii; doi îngerași de carton și-au agățat zborul în copacul cu mugurași abia vizibili.



În Vaughn, la o intersecție, un robot încerca să supraviețuiască anunțurilor cântându-și cantecul de inimă albastră. Mi-a adus aminte de melodia lui Dan Mangan, care zice la refren “robots need love, too…they want to be loved by you…”




Un căluț de lemn cu huța-huța lui abandonat într-o grămadă de moloz pe Spadina. Mi s-a părut așa neajutorat, cum stătea el acolo singur…sunt așa triste jucăriile fără copii…



Zeul sub-scărilor de la clubul de șah unde merg cu Darie. După ce toată lumea pleacă și lasă umerașele goale, intra în asceză până a doua zi dimineață: “huummm..huummm”.




Bebelușul plutește fericit deasupra hainelor ca un cupidon leneș și rebel. Cine are nevoie de haine? El cu siguranță nu! Mustața îi e de ajuns .



Ritual de trecere la femei: își agață cerceii în copaci într-un un soi de pact cu mama natură, prin care devin astfel femei organice (free run…into the summer). Ontario are ochi de păun și îi stă bine îmbrăcat în cer.













Saturday, April 13, 2013

Vânător de cuvinte sălbatice


când mă trezesc,
cafeaua (amanta mea decadentă şi halucinantă)
îşi opreşte limuzina dietetică
fix pe botul tigrului cuantic
aşternut covor (din proprie iniţiativă)
la picioarele zilei.



există cuvinte cu aripi de înger, însă nu există dulce fără amar
zice ea desfăcând ţipla de pe un secret nou-nouţ
ca să nu mai spun că niciodată o hepatită cu ceva carte nu ar face treaba murdară a diabetului
ar trebui să recunoşti că
tu nu opreşti agregatul de fluierat în vânt
decât dacă ai uitat norocul deschis la maxim
şi te  înjură vecinii



minciuna e un mijlocitor, mai zice ea
şi cu apa cu care ai fi inventat oceane în alte lumi (în cu totul alte lumi…)
aici ţi-ai umple cratiţa de-o mămăligă cosmică,
mănânc-o acum, caldă
peste zi, uscată
nimeni n-ar mai putea-o înghiţi,
exact aşa cum se întâmplă cu orice adevăr de netăgăduit…



eu tac şi o cuprind pe dată
cafeaua mea,
adin, dva, tri...umfată!

Monday, March 25, 2013

poetry overdose




vezi că ţi-a rămas lorem ipsum între dinţi de la ultima petrecere digitală cu dacii şi romanii. şi parcă mai ieri mâncam jam session pe pâine alb-negru, cu hendrix …cine în detroit ar fi vrut la vremea aia o pâine color? ştiam că desertul se mănâncă întotdeauna de la primele versuri, pentru că la final toţi copiii vor fi aflat că marţienii verzi nu sunt altceva decât activişti greenpeace.
vezi? abia ai început şi ţi-ai şi luat atitudinea asta de gânditor …şi cumva arogant, de la titlul cu ifose ţi se trage…parcă văd că o să te pierzi în traduceri mai degrabă decât în zări care oricum nu mai sunt că altădată când pământul era plat şi balaurii nu se făceau în eprubete …
când omenirea se lingea pe degete după ce mânca jeleu fin din lacrimi de jelitoare,
cu acelaşi calm cu care cavalerii se aruncau în desfrâu
ştiind -sau fără ca să ştie- că gloria avea să vină în frac şi iz de limuzină
o moarte şi jumate mai târziu.

Acelaşi start, aceeaşi placă …în dimineaţa asta sunt un cocktail de os şi lăptişor de matcă.

***

Calc prin zăpada îngheţată şi sub pasul meu pădurea se rupe-n fracţii, iar moleculele îşi împart ultimul biscuit şoptindu-şi ciao, amore ca-n filmele vechi italiene. Lumina se ridică uşor pe vârfuri să o sărut pe frunte, apoi îşi înghesuie în traistă cuvintele abia purtate, se pregăteşte… doar visul pare obosit …tot bate becul ars al realităţii cu aripile lui impardonabile.
Dar nu întotdeauna poţi să păstrezi visele înfigându-le câte un ac în torace. Pentru simplul fapt că nu toate visele pot fi omorâte.

Unii zic că e din ce în ce mai greu…că mai nou, eşti pus să cari cu tine tot timpul (chiar şi la toaletă) mii de lentile şi mii de câmpuri de profunzime dintre cer şi atom. Probabil aşa suntem noi oamenii: stăm în prag între lumea mică şi lumea mare, între pericolul mare şi speranţa mică…e destul de riscant să trăieşti, dar şi să mori e riscant…şi de aia stăm gata îmbrăcaţi şi parcă n-am mai pleca odată! Ce naiba, ori înăuntru ori afară, că m-am săturat să tot aud şablonul ăsta cu “vizitele scurte sunt cele mai plăcute”! Nu uita că pentru Dumnezeu e mai uşor… El…El şi-a încheiat lucrarea şi acum se odihneşte…parcă-L şi văd cu o lupă mică, o cafea proaspătă, cu Cartea pe genunchi dând pagină după pagină…citeşte scrise şi nescrise, nimicnicii, bucurii. Mă prinde când mă uit în Carte peste umărul Lui, preţ de o clipă (măcar de-aş fi ştiut să citesc!).
Mă vede când îmi spăl păcatele şi se amuză că nu e soare să le usuce (fix în ziua aia).
Zic să ne aranjăm puţin, nu putem să-L primim în vraiştea asta chiar dacă are simţul umorului. Am încercat să mă  înalţ;  şi am ajuns  la aproape unu optzeci, sunt înalt! ce altă datorie mai am? De la înălţimea asta, scamele pe covor nu se văd aproape deloc, ca să le vezi trebuie să te laşi în genunchi…cât mai  în genunchi. şi ce? crezi că Dumnezeu nu e mai înalt decât mine? Este! Şi nu văd de ce ar avea vreun motiv să caute scame în genunchi.

S-a făcut ceva treabă totuşi…uite, Adam a încercat cât a putut el mai bine…a dat cunoaştere, a dat fiorul îndoielii, tremurul căutării şi mahmureala misterului… a dat moartea fără de care viaţa ar fi fost o glumă nesărată. nu te lega şi tu de faptul că Eva a avut dreptate…a fost şi ea o femeie frumoasă la viaţa ei! (şi am înţeles că şi dansa interesant).

adevarul e că ne-ar prinde bine ceva dans… şi apoi odihnă…doar că acum suntem puţin ocupaţi cu revoluţia digitală.

o să treacă şi asta, ca orice revoluţie.