Tuesday, December 30, 2008

Turbulente III (A Christmas Story).




Prima oara cand am zburat cu avionul, am ascultat curios indrumarile pentru cazuri de urgenta; balet-mecanic-de-altitudine-cu-o-stewardesa-intr-un-tub-de-metal. Sfarsit fara aplauze, cu toate ca ea nu transpirase deloc.

La un moment dat ti se spune ca in caz de depresurizare masca de oxigen cade din marsupiul ei din tavan. Apoi esti invatat ca mai intai sa iti fixezi tie masca si abia apoi copilului sau persoanei cu dizabilitati, in cazul in care ca te insoteste vreunul din ei. Daca m-ai fi intrebat inainte, prima reactie ar fi fost sa spun exact invers. Dar vezi, ei au gandit bine actiunea - ma plesnesc cu palma pe frunte ca omul prost: sigur ca mai intai cel in putere trebuie sa isi puna masca, sa poata judeca limpede si sa fie in stare sa ii ajute si pe ceilalti, mai slabi.

Cumva la fel stau lucrurile si cu impartasania.

*****

“…limbajul scris si vorbit e un instrument necesar. Pentru unii oameni e indispensabil. Realitatea ne arata ca bariera limbajului poate fi depasita. Cand serveste doar comunicarii, probabil ca vocabularul acumulat pana prin clasa a 10-a ar trebui sa fie suficient. Dar limbajul nu e doar un instrument social si nu foloseste doar pentru comunicare. Unii oameni gasesc limbajul scris sau vorbit prea sarac iar cei inzestrati cu talent, recurg la exprimari paralele, cum ar fi cele vizuale sau musicale, pentru a transmite stari si idei mai complexe…”

In timp ce teoretizam eu asa ieftin, intru in vorba cu un prieten, pe net. Vorbim putin, apoi la sfarsitul conversatiei ii zic “Doamne ajuta!” asa cum inchei de o vreme cam toate discutiile.
Imi place aceasta chemare-urare: ii recunosc Lui Dumnezeu prezenta la toata discutia consumata, si il invoc sa ne insoteasca si dupa ce nu mai conversam. Este acceptul verbal ca in viata noastra El ne e partas nemarginit. El, Creatorul nostru, poate fi si prietenul cu care iesi la o bere, sau la un tenis. Cu siguranta Bunul Dumnezeu are simtul umorului si rade la bancuri, in aceeasi masura in care se intristeaza si plange cand prostia, nepasarea si rautatea noastra sunt de neoprit.
Un alt prieten imi spunea ca si Dumnezeu tremura de frig, si Lui ii e sete; ca Dumnezeu vine la mine pe strada.

De multe ori, la acest salut-invocare ti se intoarce tot: “Doamne ajuta!”. Desigur, mi-a raspuns si el.

“Doamne, ajuta!”

Revelatie instant. Mi-am dat seama ca acum am citit cea mai importanta virgula din viata mea. I-am multumit. Mi-a spus ca la randul lui, stie aceasta virgula de la un preot. O virgula care ar trebui pastrata din generatie in generatie, ca o taina.
Am simtit brusc ca aceasta virgula, da ritm, greutate, putere si smerenie. Da respiratie.
Fara ea, acest salut-urare-chemare-recunoastere devine rutina, ca un fel de: ‘neata!

Mi-am pus virgula cea noua si stralucitoare pe care o primisem cadou, in rucsac, langa sticla de apa. De-acum inainte am virgula la mine. M-am uitat in spate si am simtit graba cu care pana atunci acel “Doamne ajuta!” imi iesea din gura atat de imperativ, ca si cand i-as comanda eu Lui sa ma ajute si sa ii ajute si pe ceilalti…
Asa am inteles ca Dumnezeu iese cu mine la bere, dar nu se si imbata.

*****
Anul asta la serviciu (altul decat cel de anul trecut) oamenii si-au urat Merry Christmas. Si nu Happy Holidays, si nu Merry X-mass. Anul asta 30 de oamenii au facut un cor si au plecat sa cante colinde prin toate birourile. Acum inteleg si ma bucur cand aud ”Tatal Nostru” si in engleza, intr-o biserica ortodoxa romana. La radio timp de doua saptamani au dat concerte de Christmas, Joyeux Noel, Feliz Navidad. Old time carols.
La o benzinarie am iesit sa pun lichid pentru parbriz. Vanzatorul imi ureaza “Merry Christmas”. Ii intorc urarea si tanarul imi spune “I can’t believe that we still keep avoiding wishing “Merry Christmas” because of this “politically correctness” crap! But If is Christmas, how are we supposed to say? It’s Christmas and that’s all! I’m telling you my friend; this bullshit will gonna get to an end soon!”
In Ajun, anul asta ne-am strans mai multi romani, si am cantat colinde, dupa atat de multa vreme.

*****
Anul asta e iar destul de rau in Israel. Holly Land, Tara Sfanta. In general cand nu cunosti pe nimeni direct implicat si dezastrul e suficient de departe, la tine ajung doar stiri cu numere, care nu te ating nici cat cifrele din factura la mobil ingrasata de sarbatori. Sufletul nu mi-e indurerat ca acolo mor oameni. Mor si pe timp de pace, in fiecare moment si nu sufar pentru ei. Desigur, daca vine vorba, imi arat nedumerirea si tristetea ca suntem inca atat de primitivi incat ne agresam si ne omoram unii pe altii. Anul asta insa eu cunosc pe cineva de acolo. Un tip placut, regizor de film, evreu, care din pura coincidenta, a parasit Israelul in aceeasi zi in care noi plecam din Romania.
Parintii lui locuiesc la 30 de km de Fasia Gaza. Ieri, cand vorbea la telefon cu taica-su, auzea rachetele. Le-a zis cu voce de gluma, dar cu sufletul cat un purice, ca data viitoare sa nu il sune cu vesti proaste...apoi s-a uitat pe fereastra. Peste Toronto ningea linistit. Imi zice ca adevarul despre toata povestea asta e mai greu de descifrat decat ADN-ul uman. Imi zice ca el asa a copilarit, asa s-a jucat, ferindu-se de rachete. Bombe facute in casa, pe aceeasi masa pe care se mananca. La un capat al rachetei pustanii aprind fitilul si le lanseaza ca pe artificii, ascunsi in cate un tufis. Apoi se duc la disco. La celalat capat al rachetei, altii se duc la groapa.


Imi dau seama ca mai cunosc o Persoana de acolo. S-a nascut demult dintr-o Fecioara, intr-o pestera, pe paie, printre miei si vitei. Trei magi au venit de departe cu daruri, sa Il cinsteasca. Inca locuieste si acolo, si sufera la fiecare lovitura. Mare trebuie sa fi fost durerea Lui cand pruncii erau ucisi. Mare trebuie sa fie durerea Lui si in zilele astea, dupa 2000 de ani in care nu am invatat sa iubim.








Nota:
fotografiile sunt productie proprie. O compozitie cu ferestre din trei locuri diferite pe acelasi zid (un fel de multiculturalitate a ferestrelor :) si manerele-ingeri ca sa deschizi o usa de catedrala din Munchen.


Friday, November 28, 2008

Fabrica de Fluturi

Razvan Mitulescu "fabrica de fluturi"
carbune pe carton, 70cm x 70cm, 2005 Bucuresti






Iubesc orasul dimineata, intr-o zi libera din cursul saptamanii. Gustul inconfundabil al zilei sustrase rutinei - o victorie fabricata, dar atat de savuroasa totusi. O zi cand sistemului ii fac un gest obscen cu degetul mijlociu, dupa care o sterg cu un ranjet satisfacut instalat pe moaca pentru toata ziua. O zi dulce ca o pralina. O pui sub limba si astepti sa se topeasca.
Mai intai poposesc intr-o cafenea pe Queen Street. Si raman sa imi sorb cafeaua in tihna, mult timp dupa ce toti ceilalti vor fi plecat grabiti cu paharele lor de unica folosinta. Zile de unica folosinta.

Ziua asta o asteptam de cand imi masuram pasii in noul meu oras, incercand sa ma surprind in reflexiile vitrinelor ca pe un el al locului. Azi se redeschide Art Gallery of Ontario.

De nenumarate ori am trecut pe langa cladirea in refacere, anuntandu-si metamorfoza intr-un cocon spectaculos de sticla si lemn. Gandul ca azi voi intra in burta vehiculului de arta imi intretine euforia timpului regasit, drog atat de scump. I’m already stoned.

Plec pe jos in cautarea muzeului, mintindu-ma cabotin ca nu stiu unde e, ca sa ma surprinda de dupa vreun colt. In drum trec pe langa o sculptura monumentala, apetizer pentru mai tarziu. Ma apropii si citesc ‘Survivors Are Not Heroes’ de Sorel Etrog. Da deci el e; aflasem de cateva saptamani de el si imi propusesem un itinerar prin oras sa descopar lucrarile lui. Un artist roman pe strazile Torontoului.
Mai am 3 ore pana la deschidere. Intru intr-o librarie. Just browsing…la un moment dat imi atrage atentia un album de arta naiva. Ceva Rousseau, Ligabue, ceva rusi, dar aproape jumate din el plin cu pictori naivi romani. Nepretuit. Ieftinit la jumatate.
Un alt cotor imi anunta ‘Bucharest Nights’. Curios deschid cartulia: fotografii difuze si paranoide cu peisaje anoste si mizere din Bucuresti. Nu e Bucurestiul meu, cel pe care il iubesc. E Bucurestiul meu cel pe care il urasc. La sfarsit cateva muze nud, intr-o baie de hotel. Asta a vazut actorul si artistul Dennis Hopper. Dar nimeni nu e perfect, nici macar eu, care pufnesc dispretuitor la adresa americanului.

Vine ora de deschidere, asa ca ma indrept catre muzeu. Il vad de departe, cu vantul umflandu-i panza uriasa. Stuctura e impresionanta, si in functie de unde o privesti e complet diferita; cadou special pentru orasul natal si pe masura excentricitatii delicioase a lui Frank Gehry, intrat deja in istorie cu celebrul Guggenheim de titan din Bilbao si cu muzicalul bloc Ginger&Fred din Praga – unde treci podul peste Valtava si iti vine sa intri degraba si tu in dansul lor, sa o pui de-o hora.

In jurul galeriei se incolacise un sarpe urias din mii de oameni asteptand sa isi primeasca doza de arta.
Inauntru polarizare si magnetism - picturile de pe pereti te atrag langa ele minute fara sfarsit. Impecabil, intre un Gauguin si un Picasso, un Brancusi. Langa un Irving Penn, un Sorel Etrog. Cu respect inca o data, domnule! Apoi sala Henry Moore. Apoi Alex Colville. Apoi Ron Mueck.

Catre sfarsit sunt extenuat. Se zice ca oamenii au pleoape pentru ca Lumina e prea puternica pentru ei. Arta e un surogat de Lumina. Pleoapele sunt bune si pentru arta.




********



Din nou rutina. In masina, dau dumul la radio, hainele mai au inca mirosul dulce al zilei deturnate. Printre stiri despre frigul financiar care ne va face sa ne tinem mainile in buzunare, se anunta ca in cele 3 zile de la deschidere au vizitat muzeul 60 de mii de oameni. Plus membrii care au avut acces special in saptamana premergatoare, vreo 18 mii. Se propune chiar si desfiintarea platii la intrare pentru ca statistic vorbind, s-a constatat ca vizitatorii multumiti, in drum catre iesire tot iau ceva de la magazinul de suveniruri sau de la cafenea, lasand fonduri impresionante.
Si asta in timp ce un astronaut american iesea in spatiu sa isi repare racheta, si din neatentie scapa in vid lada cu surubelnite de 100 de mii de dolari.
La trecerea de pietoni, un proaspat emigrant din Burkina Faso se bucura ca un copil de prima zapada din viata lui. In acelasi timp isi jura speriat, in taina, ca nu va mai fuma: pentru ca uite, azi a fumat o tigara inainte sa plece de acasa si acum tot iese si tot iese fum din el, la fiecare respiratie !




Elena in burta vehiculului de arta
noiembrie 2008, Toronto, Art Gallery of Ontario
Nota (nu spre lauda, ci spre multumire):
Multumesc echipei de la "Acasa", ziarul care "trage ochiade" de ceva vreme, si o face foarte bine. No ofence, dar este cel mai cool ziar dintre publicatiile romanesti din Canada ( cu siguranta din GTA - ON). Probabil ca acest articol este ultimul pe anul asta , publicat la rubrica "Ochiade" pe care au facut-o special pentru mine si unde am publicat aproape neintrerupt timp de 4 luni.
Sper sa mai colaborez cu ei si anul viitor, nu numai cu articole, dar si cu lucrari de grafica (si aici am lucrat impreuna la publicarea catorva desene si fotografii de ale mele)
Pe curand!

Thursday, November 6, 2008

rotten



Adevarul e undeva la mijloc. In general chestia asta o iei de buna, ca doar e atat de populara, incat macar o data in viata tot ai folosit-o si tu. Si apoi, cand cineva ajunge la momentul sa o spuna, deja are aerul unui intelept care face lumina, unul pe care nu il poti ameti cu baliverne ; prin fraza asta restabileste ordinea si impaca pe toata lumea.
Totusi, urmandu-i logica, chiar ea, axioma, nu poate fi adevarata decat pe jumate. Coborand inca o treapta mai adanc, cu mainile inclestate pe firul logic, deducem ca si adevarul despre acest enunt - adica cum ca « adevarul e undeva la jumate » e adevarat doar pe jumate! Si asa mai departe, aflam ca adevarul e un ceva la fel de instabil ca izotopul de carbon, instrument de baza in determinarea varstei pitecantropilor lenesi, pe baza proprietatii de injumatatire a radioactivitatii.

Oare ce ii determina pe oameni sa ascunda si aceste ciozvarte de adevar. De ce foarte multi sunt toleranti cu semenii lor, doar pentru ca asa e de bon ton, sa lase impresia ca sunt buni, dar pe care poti sa ii racai cu o moneda si ai sa vezi cum se cojesc ca un loz de revelion; necastigator.

Scriu randurile astea pentu cei care nu sunt fericiti cu ei insisi, si care incearca in fiecare moment sa fie altcineva. Scriu si pentru cei carora nu le mai pasa de ei insisi, si ies pe strada cu viata descheiata la sireturi. Scriu si pentru cei care sunt deja prea siguri pe ei si traiesc cu convingearea ca trag in piept aerul rarefiat al oamenilor cinstiti. Si pentru cei care au senzatia imbatatoare ca au aflat adevarul. Si pentru cei care traiesc din minciuna, cu mutra stalcita de o constiinta grea, care se lasa terfelita prin toate ungherele, dar care stie sa se razbune. Scriu pentru cei care cred ca lumea e alba sau neagra, desi materia e cenusie in cusca ei de pe umeri si percepe miliarde de nuante de culori si sunete, sa le combine si sa dea nastere la o noua infinitate de idei. Pentru cei care au un cod al fleacurilor si un cod al lucrurilor serioase, si pe care adesea le incurca. Si scriu si pentru mine, care sunt la randul meu putin din toti.

Cat curaj iti trebuie sa te cauti in tine si in cel de langa, daca atunci cand te privesti in oglinda ta intima, te vezi doar de la spate, ca in « Reproducerea Interzisa » a lui Magrite ?

A sosit momentul adevarului; s-a trezit in al doispelea ceas. Minciuna are picioare scurte si gura pacatosului adevar graieste…boabe din popor, ce ar putea fi si ele dezvoltate in tot atatea basme despre un veritas de care avem nevoie ca de un Mantuitor cotidian, ca de un coleg cu care te intalnesti la cafea, dimineata. Pe holul de la intrare, va beti cafeaua impreuna, tu si adevarul tau cu care nici nu e nevoie sa vorbesti. Va zambiti obositi, gandind ca poate maine veti avea ceva mai multe sa va spuneti. Pana atunci, o noua zi musamalizeaza tainele intrezarite. Il urmaresti cu coada ochiului, inainte sa dispara dupa colt, si iti pare rau ca nu l-ai luat de guler. Macar atat cat sa iti satisfaci orgoliul. Toti avem putin orgoliu, ca doar n-om fi mai presus decat ingerii.

Dar nu stiu cum se face ca de cate ori suntem pe cale sa il atingem, cineva vine si ne spune ca de fapt, adevarul…e undeva, la mijloc.




Rene Magritte - "La Repoduction Interdite" 1937
nota: multumesc "AcasaMedia" pentru publicarea acestei teorii in numarul 29 din noiembrie al revistei "Acasa" - Toronto

Wednesday, October 22, 2008

Colectii Reload

De data asta am sa va delectez cu ceva destul de ciudat, cel putin mie asa mi s-a parut de cand imi fac piata prin Toronto.
Adica sa vezi fiecare fruct sau leguma cu o eticheta pe el, nu e ceva obisnuit, pentru un cetatean tocit prin piata Moghioros, cu covrigii pe sfoara si pepenii ingramaditi in gard, cu rosiile varsate pe paturica si cu zama de varza direct din butoi (buna dupa betie).
Nu as putea spune ca imi plac mai mult merele cu eticheta, bine insa ca nu pun etichete si pe boabele de struguri, sau vorba bancului, pe bobitele de mac :)
Totusi, nu e putin lucru ca odata cu etichetele astea iti dai seama ca intr-o zi poti sa mananci fructe si legume din Florida, Noua Zeelanda, Mexic, Chile, Argentina, Africa de Sud, si tot asa, ciudat cum bagi in tine un glob intreg si nu te doare burta :)

Colectia dateaza de un an jumate si continua (nu va chinuiti sa descoperiti, ca nu exista dubluri)





Cheers, my friends

Razvan

Tuesday, October 14, 2008

Turbulente II



Azi am avut o zi buna. Ceva fantastic, toate mi-au mers din plin, parca era de ajuns sa ma gandesc la un lucru ca el sa devina realitate; de la cele mai banale dorinte (cum ar fi sa nu dau cafeaua in foc macar o data) si pana la cele subtile, de substanta, negandite dar binevenite. Mi se oferea un regal al proniei ceresti, o punere in scena perfecta.
In toata surprinderea si bucuria mea, catre seara un gand suspicios si nesuferit imi mototoleste zambetul: ok, azi am avut o zi buna! Cum sa fac fata celorlate zile, zilelor alb-negru, zilelor apa-chioara, zilelor amare, zilelor patate si pe fata si pe dos…zilelor in care bicicleta nu are pedale, stiloul nu are cerneala, orasul nu are strazi si oceanele nu au apa? Cum trec zilele unui cactus intre doua ploi? De la o ploaie, la alta!

Goana si rutina iti ocupa tot timpul. Mai sunt si ofertele. Nu poti pur si simplu sa traiesti fara sa nu te loveasca. Trebuie apoi sa accepti sau sa refuzi. Insa totul e atat de complicat incat trebuie sa te informezi mult ca sa poti spune « da ». Daca vrei sa spui « nu », trebuie si atunci sa faci efort, caci trebuie sa afli ce pierzi.
Societatea de azi vrea sa iti para rau pentru orice « nu » venit dintr-o pornire sanatoasa de a rezista atacului consumismului. Toate guérilla asta subversiva te oboseste la maxim: praful de pusca ideologic ti-a imbacsit deja axiomele personale, si vrei doar sa dormi. Dar nu poti sa te asezi in pat si sa dormi pur si simplu. Trebuie sa pui ceasul sa sune. Sa scrii un e-mail. Sa te speli. Sa incui usa. Si fara sa bagi de seama, zile intregi te departezi de tine, actionezi mecanic, nu gasesti timp si nici nu iti sar in ochi oferte pentru suflet. Totul se petrece in viteza - de curand am incercat sa ii explic fiului meu ce insemna ”viteza”. Cum ii explici unui copil de doi ani jumate ce e ”viteza”? Si ce ii spui? E buna, sau rea? Mai tarziu o sa isi dea seama ca toti vrem viteza si de fapt, ne grabim sa stam.
Cei dragi de langa tine, devin factori de oboseala. Pui sufletul pe « hold », sa asculte o melodie in galena, pe ”repeat” pana la mantuire…la care speri, dar nu faci mai nimic si la cate pacate ai in carca, deja vezi cazanul cu zmoala lucioasa si fierbinte (imagine stereotipa si comoda, teama mea vine din banuiala ca diavolul e mult mai inventiv decat noi). Iti zici ca faci ce poti. Te rogi, te duci la biserica uneori si mai aprinzi cate o lumanare, zici Doamne ajuta! Din cand in cand, faci si cate o fapta buna. Totusi nu e mai mult decat un concurs de la cocacola: desfaci sticla, te uiti pe spatele capacului, bagi codul la link-ul de pe net si astepti sa fii tras la sorti. Doar cu atat, esti carne de tun pentru urmatoarea hartuiala. Esti consumat de consumism, si nici macar nu iti dai seama ca din tine a mai ramas doar cotorul.
In vartejul asta imi descopar uneori sufletul. Sta singur si trist, speriat ca un copil pierdut in supermarket. Atunci il iau in brate in toiul plansului si al bucuriei, ii zic bland sa nu se mai departeze asa de mult, ca nu il mai vad si uite, se pierde. In gand, sa nu ma auda el, sufletul, imi zic « Doamne, ajuta-ma sa fiu mai atent, de acum sa fiu tot timpul cu ochii pe sufletul meu ». Abia prin ceata lacrimilor ii vad clar pe cei dragi, le vad sufletul cautandu-ma, regasindu-ma, mangaindu-ma: naufragiatul zilei.

Sunday, September 28, 2008

Barca lui Noe



As vrea sa fiu piatra din pantoful sistemului. Nu doar sa sporovaiesc atata.

Ce e globalizarea? Eu, un roman oarecare in Toronto, la aceeasi masa cu un canadian, un sarb, un chinez, un indian, o poloneza, mananc cremvusti nemtesti cu mustar frantuzesc, si citesc ziar englezesc cu stiri din africa. Conduc masina japoneza.

Ce nu e globalizare? Sa stam asa, imbracati cu totii in haine made in china.
Sa asculti d’ale carnavalului cu Birlic, inregistrare la teatrul radiofonic Bucuresti, din ’52, in timp ce mergi cu 120km/ora pe Highway 401, intre Toronto si Kitchener. Un negru de la “Marine”, crescut in periferiile New York-ului, asculta rap la ipodul lui, stralucitor ca o minune, pe o ulita pietruita din Bugeac. Craiesele satului capata vertij, viata lor devine un film de la Hollywood pe ecranul de la caminul cultural.

Ce e multiculturalitate? Sa reusesti sa explici unei familii de indieni proaspat emigrati, care e treaba cu Bambi si Pinocchio si cu Walt Disney in general.

Ce nu e multiculturalitate (si e pluri-mono culturalitate - conform Amartya Sen)?
La concertele jazz&rock din Toronto nu vezi indieni si chinezi.

Ce e caritate? Sa nu iti rasfeti copilul.

Ce nu e caritate? Sa cumperi lucruri de la One Dollar Store pentru a fi trimise unor copii sarmani din China, Indonezia, Columbia… adica inapoi celor care le-au produs, nestiind ce e copilaria…Iar tu sa fii incredintat ca ai facut o fapta buna.

Un individ isi face reclama ca el e Iisus, si ofera si argumente: zice pe spatele flyer-ului ca Papa e criminal mai mare decat Bin Laden, ca mentine celibatul la preotii catolici, si acopera abuzurile pe care le fac respectivii in diverse ocazii, cu diversi minori.
Deci doar pentru atata lucru sa il cred ca el e Iisus? Si atunci va intreb eu: cine e mai tare? batman ori superman?
Cum sa faci oamenii de pe aici, crestini si ei, dar altfel, sau evrei, sau orientali sa inteleaga ca ortodoxia nu se confunda cu catolicismul? Te apuca tristetea, cand cineva zice ca tot una e, pana la coada toti sunt crestini... eticheta e pusa si daca nu mi-ar fi teama sa fiu prea eliptic le-as desena pe nisip, dupa exemplul Mantuitorului, concluzia: ortodoxia e crestinismul! Si are la baza codul binar: 1 si 0. Esti ortodox sau nu esti crestin.
Ceilalti ... au codul lui DaVinci.

Dar cine sunt eu sa le explic? Si de ce, mai ales? Cine il poarta in inima pe Dumnezeu nu are nevoie de explicatii. Si nici de mine, care pun la randul meu, etichete.

Din viteza, printre picaturile de ploaie vezi panoul cu reclama de la biserica anglicana, jos pe Woodbine Avenue:

`Free trip to Heaven
Details inside`

(*Mesaj recomandat bolnavilor de cancer la verbul de miscare, urmand ca in noaptea viitoare sa li se faca transplant de luna.)

***


(in fotografia asta sunt cu una dintre lucrarile mai recente, care este chiar o "arca" doar ca e ca o sita rara, asa cum a fost si cealala Arca. Legea lui Arhimede se aplica, desi nu pluteste)

***

nota de multumire:

multumesc, ca de obicei, echipei de la "AcasaMedia" pentru publicarea acestor randuri in nr. 27 al ziarului "Acasa"

Friday, August 29, 2008

Turbulențe - I


M-am surprins uneori ferindu-ma sa ating obiectele batranilor, ca si cand batranetea ar fi fost molipsitore si as fi putut sa ma imbolnavesc la cea mai mica atingere. Prima oara am descoperit batranetea dupa miros, cand eram copil. Aproape de malul Dunarii, casa lu’ tanti Marioara, o vecina batrana despre care mamaia imi spunea ca a fost foarte frumoasa si desteapta la viata ei. In mintea mea de copil imi imaginam ca oamenii batrini nu fusesera niciodata altfel decat batrani, cei tineri decat tineri, copiii decat copii. Eu eram tot copil de cand ma stiam. Nu aflasem de complotul timpului.
Mie mi se parea ca tanti Marioara era vrajitoarea din albacazapada; se schimbase intr-o noapte din fata frumoasa si desteapta, intr-o cotoroanta: si printr-o vraja gresita, ramasese blocata in starea aia. Asa imi explicam mirosul dens, dulceag si caldut, care staruia in casa, curtea, hainele si ulita din spatele casei ei.
Acela era mirosul de batran, mi-a spus insa mamaia.
Intr-o seara la strada, unde se adunau femeile sa sporovaiasca una-alta, a venit si tusa Marioara. Venea tot mai rar. Si batrana Marioara a cazut de pe loc ca o scandura, direct in strada. Bufnitura imi infunda timpanele si acum. Mi-a venit sa plang, in timp ce femeile se agitau sa o faca sa-si revina. Am stiut din momentul acela ca nu era vrajitoarea din poveste. Imi parea mai degraba un om ostenit. Atat de ostenit de putea sa cada ca o scandura. Pana atunci, alergam cu ceilalti ciutani din mahala dupa convoaiele mortuare, si culegeam bani la raspantii. Cred ca din vara aceea nu am mai putut sa desprind imaginea caderii de imaginea mortii.
Harta personala a mirosurilor mai aflase un nume; apoi am mai descoperit ca si alte case miroseau la fel, respirau greu prin gratiile de la beciuri, deschise ca niste branhii direct in trotuar.
Pesti de piatra, obositi. Ii vedeam la tara, la oras, pe ulite sau pe bulevard, pesti de caramida putreda.

In anticariate, unele carti miroseau la fel, doar de le rasfirai nitel paginile; ieseau si ele din burta pestilor de tigla si canaturi de lemn, de rogojina si musama. Cartile, excrementele timpului.

Degeaba caut noul, schimbarea, degeaba am trecut granite si munti si oceane.

De undeva ma invaluie mirosul bunicii mele. Batranii mei nu miros niciodata a batranete. Mamaia mea : miros de rufe proaspat calcate si salata de ardei copti si rosii coapte pe plita. Miros de dunare si de struguri, miros de praf incins de soarele verii si nuci verzi pline de iod. Miros de peste.
Bunicii mei, pesti vii de apa dulce.

Batranetea nu e o boala. Batranete e atunci cand te uiti la colegul de serviciu care vine dimineata la munca alaturi de copilul lui, coleg si el cu tine, si iti zici : “as vrea si eu sa fiu coleg de serviciu cu fiul meu, intr-o buna zi”

*
*
*



note:
fotografia apartine fotografei Martine Franck, si am primit-o de la Elena, cadou de ziua mea la 35 de ani. fotografia a fost facuta in anul nasterii mele.
acum, pe locul casei batranei Marioara e o gradina de zarzavat.

*
nota adaugata:
Multumesc Magdalenei Manea si echipei de la redactia ziarului "Acasa", pentru publicarea acestui eseu in numarul 24 (din 12 septembrie 2008) - http://www.acasamedia.com/

Friday, August 15, 2008

Colectii - I - urmare

am golit folderul acum, dar deja am mai ochit cateva, trebuie doar sa iau aparatul cu mine cand mai ajung prin zonele cu stuff.























multumesc si va mai astept
@
mine


Wednesday, August 13, 2008

Colectii - I

incep o serie de postari cu diverse colectii, si prima in serie e o culegere de grafitty si picturi murale din Toronto, orasul in care vietuiesc cu bucurie.

marea majoritate sunt furate digital de mine si Elena, pe Queen St, Richmond St, Kingston St, Bathurst Ave, Kesington Market, Woodbine Ave, Eglinton Ave.




























urmeaza partea a doua (curand)