Era imposibil să
îi rostești numele fără să-l asociezi cu aparatul lui de fotografiat. Într-o
vreme asta îl făcea să se simtă măgulit, deși uneori sesiza priviri îngrijorate
ori ironice. Dar a continuat să își dezvolte pasiunea până când nu a mai avut
curaj să privească lumea decât prin ocular.
De partea cealaltă a aparatului însă, viața pulsa mai presus de
încadrări rectangulare. Nu s-a oprit nici atunci când mâinile uitaseră să se
bucure de alte atingeri decât cele ale aparatului. Femeile cu care trăise îl
părăsiseră una câte una , obosite. Deși l-a costat încă o despărțire, ultima îi
făcuse cadou un instantaneu perfect: ea - blurred în plan secund, în timp ce în prim plan,
cu un focus impecabil și o
lumină ca mierea, apărea cartea pe care o aruncase cu furie către el, în timp
ce ieșea pe ușă pentru totdeauna. Printr-o coincidență stranie, pagina încremenită
în aer era chiar cea unde el însuși lăsase acel roman neterminat, și se putea citi clar "…Caí, Homem, você anda com azar, primeiro cai, depois apanha uma gripe,
o que lhe vale é ter o chefe que tem, vire-se lá, depois dou uma vista de olhos
nesses joelhos. Debilitado de corpo, alma e vontade, crispado até ao último
nervo, pouco faltou ao Sr. José para desatar a chorar como uma criança quando
sentiu a picada da agulha e a lenta e dolorosa entrada do líquido no músculo …"
Cu timpul începea să piardă referințele
sonore, tactile, de miros. Până și felurile de mâncare le alegea acum numai
după imagine și culori: odată la o petrecere, colegii l-au încercat cu un
strugure de plastic, pe care el l-a consumat în întregime fără să pară că bagă
de seamă. Deși le-a parut rău mai apoi, tot mai chicoteau până și pe culoarul
de la reanimare, așteptând vești de la doctor. Peste zilele lui se așezau tot
mai gros praful și liniștea excluderii. Devenea tot mai mult un fel de cârtița
inversă.
În ultimii zeci de ani strânsese o arhivă
imensă. Clasificase totul conștiincios, încât să găsească
ceva - orice - ar fi trebuit să fie destul de ușor. Totuși zilele trecute, când
încercase să revadă o anume poză, a simțit că se pierde cu totul. Pentru prima
oară a avut senzația că milioanele de fișiere erau de fapt nimic altceva decât
secundele lui pierdute pentru totdeauna. Nebotezate - nici n-ar fi existat atâtea
nume pe lume - li se atribuiau aleator niște numere. Și pentru că nu existau
atâtea lacrimi pentru fiecare, li se împărțeau clandestin în picături, apele
marilor și oceanelor. În definitiv erau la fel de sărate. Ca un arhanghel de urgență, butonul rotitor al mousului încerca să facă dreptate trecutului
sau prezentului, nu că ar avea vreo importantă. Degetele îl dureau la noduri în
încercarea disperată de a recupera clipele pierdute și inexplicabil, pentru
prima oară în mulți ani avea miros: din dreapta intra prin el un miros de pădure după ploaie. Si nu terminase nici
măcar cu primul folder. Dar ca prins într-o vrajă, a continuat. Când s-a oprit
în sfârșit la poză căutată, trecuseră trei zile. Mai întâi nu i-a venit să creadă, gândind că
poate calculatorul a luat-o razna. A verificat dând drumul la radio, apoi întrebând vecinul de palier, care se
uita la el cu același dispreț amestecat cu milă. Cum de nu simțise foame, sete,
sau somn? Cum de nimeni de la serviciu, ori vreunul din puținii prieteni care
îi mai rămăseseră nu îl sunase să întrebe ce e cu el? Au urmat câteva momente
de luciditate dureroasă, când s-a văzut pe sine că prin vis căzând în aceeași
beție a trecutului din nou, iar și iar, murind absurd și gol sub greutatea
imaginilor care și-ar revendica astfel toata
viata lui… imaginile acelea, la fel de iluzorii ca și prezentul. Din ce se hrănește viitorul dacă printr-un
capriciu se poate pierde atât de ușor exact clipa pe care crezi că o prinzi de
fapt?
Se transforma într-o piatră, iar fața îi era locuită
pe rând de ochii tuturor necunoscuților din toate timpurile.
Cu ultimele puteri, aproape delirând de
oboseală și foame, a hotărât că trebuie să scape de dependență. Și ca și
fumătorii, care sunt dependenți de gest la fel de mult ca și de nicotină, a
hotărât primul pas. Și-a luat aparatul foto , l-a pus într-o găleata și a
turnat silicon peste el. Când s-a răcit, a tăiat pe jumate calupul de silicon
și a scos de acolo aparatul, pe care l-a zdrobit cu un ciocan mare și cu
lacrimi în ochi.
A luat cele două jumătăți de silicon și le-a
unit la loc în găleată, după care a amestecat un sac de ciment cu apă și a
turnat în orificiul lăsat special, până când un surplus a răbufnit împreună
cu câteva bule de aer...Trecutul, și plămânii lui plini de ciment.
Întunericul prădător
înghițise culorile.
Două zile dormise
epuizat, lângă galeată. Când s-a trezit, a desfăcut cele
doua jumatati de matrită ca pe un fruct copt. Samburele de ciment era identic
cu aparatul lui. Toate detaliile fuseseră copiate perfect. I-a pus o curea, l-a agătat de gât. I-a simtit greutatea familiară, degetele au
inceput să caute febril formele cu care erau atât de obisnuite; si dintr-o dată
s-a simțit mai bine.
Ieșea pentru
prima oară de la delir. Dar cum era de așteptat, vechiul obicei lovea: la
fiecare colț de stradă, la fiecare vitrină, la fiecare zâmbet și la fiecare
cuvânt citit, la fiecare apus, ori la fiecare naștere, el ducea aparatul de
ciment la ochi, ca și când nimic nu se schimbase. Degetul apăsa butonul
împietrit. În secunda imediat următoare se uita pe micul ecran cenușiu și
aspru. Verifica mental fotografia, dacă e bine încadrată, dacă focusul a fost destul de
bun, dacă e nevoie să mai de-satureze sau să adauge vreun filtru. Ba chiar
dădea înainte și înapoi de rotița zimțată incremenită, pusă strategic la degetul opozabil,
să revadă pozele făcute acum 1 minut, acum 2 minute, acum 5 minute…stateau acolo, talanți
îngropați adânc într-o memorie
tot mai volatilă, dar cu atât mai iertătoare.
A continuat
exercițiul: încet-încet începuse să renunțe a mai căuta
poze în arhiva imaginară a aparatului. Mâncarea începuse să aibe iar gust și
parfumul vreunei fete pe stradă îl făcea să uite că prezentul lui era alb. Ridicat tot mai rar către ochi, pietroiul i se muta
către spate, excrescență migratoare.
Era către prânz în ziua în care, sorbind o
cafea la terasă, băgă de seamă că aproape fiecare om în jurul lui avea un
aparat de ciment agățat de gât.
.jpg)
