Sunday, March 28, 2010

Respiratia Portii



Când pleci undeva, oriunde, iei cu tine lucruri.
Iei cu tine ceva vise, amintiri, ceva valori. Le porţi așa prin lume și unele se tocesc de drum lung, pe altele le pierzi din neatenţie, pe altele din neștiință. De unele ai grijă să nu se contamineze prin atingere cu alte culturi, oameni, idei. Pentru că o vorbă spune că un singur măr putred îţi strică celelalte mere sănătoase din coș.

Sunt însă valori care păzesc fiinţa noastră și o fac să reacţioneze cum numai un organism sănătos o face: când îți intră un spin în deget, te doare, se umflă și după o vreme spinul este aruncat afară.
Când a plecat Adam din Rai, a plecat într-o călătorie către moarte - primul om într-o asemenea călătorie. Nu știa ce înseamnă asta. Noi nu ne putem imagina cât era de speriat. Avea cu el pe Eva și fiecare cu frunza lui, pentru prima oara delimitau intimitatea în singurătate de intimitatea cu Dumnezeu. În valiza lui atârnau greu amintiri despre un Eden pe care nu știa dacă o să-l mai revadă. Dar și mai greu era însă gândul neascultării.

Mult timp după ce omenirea cunoscuse deja consecinţele neascultării, mult timp și după ce apele potopului se retrăseseră, lăsând speranţa naşterii unui om nou, Dumnezeu a considerat că nu era altă cale să ne pregătească mai bine pe fiecare în călătoria către moarte, decât trimițând pe pământ pe însuși Fiul Lui. Iar El a venit printre noi ca un om simplu și ne-a scos din frica de moarte. Prin Învierea Lui ne-a dat nădejdea că deşi trupul obosește și dispare, sufletul trece prin moarte ca printr-o poartă.
Check-in gate. Intru în Canada și frunza de arţar mare și roşie afișată peste tot, îmi pare pusă special spre a-mi reaminti de Adam și frunza lui. Intimitatea pe care aveam eu să mi-o apăr era credinţa creştin ortodoxă.

Trag de bagaje: 46 kg de persoană. Ce greutate să aibă însă valorile care mă fac acel organism sănătos pregătit să facă față spinilor de pe drum? Cât să cântărească credinţa, nădejdea și iubirea când ele încap în orice conștiință?
De curând, într-o discuţie în viteză am pomenit cele trei virtuţi creştine astfel: credinţa, speranţa și dragostea. Celălalt mi-a atras atenţia să nu zic speranţa, ci nădejdea (spunându-mi că acest cuvânt este consacrat pentru raportul cu Dumnezeu, iar speranţa este lăsat pentru raportul teluric cu oamenii). Și deşi ştiam că uneori cuvintele se încarcă de sensuri în timp, făcându-le specifice unor idei, mi-am pus întrebarea: oare ce instrumente lingvistice au fraţii noștri ortodocşi care nu sunt români, astfel încât să nu dilueze sensul dogmatic. Puţin iritat de filiera slavonă pe care a venit nădejde (calchiat din rusescul надежда), am încercat să aflu mai multe. Sfântul Apostol Pavel, scria scrisorile lui către Corinteni în greaca veche (în original πίστις, ἐλπίς, ἀγάπη) definindu-ne nouă: credinţa, nădejdea și iubirea.



Îmi propusesem să aflu dacă în greaca veche cuvântul speranţă avea sinonime dedicate limbajului teologic. Sau în rusă. Și de ce în limba română traducătorii au investit acest cuvânt cu cinstea asta, dincolo de evidența vecinătății ruse care a făcut ca în România limbajul bisericesc să fie inițial cel slavon. Am început să întreb greci, ruşi, sârbi, profitând de faptul că Toronto e un fel de turn Babel. O colegă sârboaică, mi-a spus cu un zâmbet nostalgic că în copilărie ei primesc un pandantiv de aur, format din trei mici obiecte, simbol al celor trei virtuţi creştine: o cruciuliţă (vjera - credinţa), o ancoră (nada – trimițând la marinari și nădejdea lor de a ajunge sănătoși la următorul port) și o inimioară (ljubav – iubire).

În limba engleză oamenii folosesc hope și pe stradă și în biserică. În schimb, pentru cea mai mare dintre virtuţi – iubirea - ei preferă pentru limbajul liturgic cuvântul charity în locul lui love (începând cu traducerea bibliei în versiunea King James).

Spaţiului liturgic îmbogățeste limba care este vie (spre exemplu a mântui versus a salva), aşa cum si folclorul ori limbajul basmelor o fac (nu folosesc niciodată cuvântul cleştar și totuşi, ce parfum unic aduce).

Firul argumentaţiei mele începea să se transforme într-un hățiș de informaţii care se înmulțeau amenințând să mă ducă pe cărări unde numai teologii, istoricii și lingviştii laolaltă ar mai fi putut să răzbată. Atunci Dumnezeu m-a luminat chiar în timp ce scriam un text oarecare: am folosit involuntar expresia “omul își face speranţe”.

Am realizat instantaneu că în timp ce speranţa admite plural, nădejdea nu (nu am întâlnit niciodată pluralul: nădejdi). Însemna că acest cuvânt era menit să slujească Adevărul. Pentru că așa cum știm, atunci când vine vorba de credinţă nu pot fi mai multe adevăruri. Această evidență a fost suficientă pentru a restabili locul cuvenit nădejdii, loc pe care o întreagă istorie i-l consacrase, pe care mii de preoţi îl încărcaseră cu sens în slujbele lor, legându-l atât de mult de Dumnezeu Cuvântul, până când însuși el - cuvântul slujitor - se înduhovnicise și pe care eu, ignorant, îl scosesem în stradă. El, ca un cuvânt ales s-a descurcat de minune însă și acolo, reuşind să se asocieze în expresii la care speranţa nici nu visa: “om de nădejde”. În schimb, pe speranţă am văzut-o și în zdrenţele expresiei “speranţe deşarte”.

Sub soarele depărtării, limba română înflorește nebănuit de frumos.
Valorile fundamentale ajung din inimă în fapte indiferent de limba cu care călătoresc. Important este cu ce bagaj plecăm la drum. Și dacă dintre toate câte avem cu noi, am mai pierdut pe drum din cele trei, atunci nădăjduiesc să facem un popas în drumul nostru, la praznicul Învierii Domnului. Și vom pleca mai departe cu cele de folos pentru Călătorie. Cu toții.





Nota:
-acest articol, impreuna cu desenul, au fost publicate in numarul 60 al revistei Acasa, magazin bilunar -romanesc, publicat in Toronto
-desenul se numeste "Adam si Eva" si l-am facut in 1998. A mai fost publicat in volumul de poezie "Blues" al scriitorului Tiberiu Frim, 1999 Pitesti.
-multumesc prietenei mele Dana Abagiu, pentru scanteie

Monday, March 15, 2010

R.O.M. la maseaua de minte




Luna lui Făurar. Timp numai bun pentru artistul român Dan Perjovschi.
Royal Ontario Museum l-a avut la lucru timp de câteva zile. Când am auzit vestea asta, am fost extrem de bucuros ca tot mai des vin și aici români care pun România pe harta artistică a lumii. Inițial m-am gândit că A.G.O. (Art Gallery Of Ontario fiind cea mai mare galerie de arta din Toronto) ar fi fost un loc mai potrivit să expună. Apoi mi-am dat seama că nu se putea loc mai bun pentru un român decât acest muzeu care doinește mioritic în prescurtarea lui - R.O.M. - particulă atât de familiară nouă românilor încă de pe vremea când o conțineau mai toate numele chioșculețelor din tânăra și nepriceputa libertate. Ca să nu mai spun că logo-ul muzeului arată exact ca steagul Romaniei. Unii spun că în spatele coincidențtelor sunt fire nevazute.

În sala de la etajul patru i s-au pus la dispoziție ziduri albe, ca într-un labirint. Dan le-a acoperit cu gândurile lui. A avut la el doar o scara pliantă și un marker. Și multă originalitate.
Dan Perjovschi a mers către simplificarea tehnicii până aproape de esență, până la linii și puncte, până la alb si negru. Dar nu a abstractizat. Dimpotrivă, cu cat mai simplu a devenit desenul lui ca tehnica, cu atât mai concentrat a devenit mesajul.
Lucrările lui îmi amintesc cumva cu desenele ramase mărturie mii de ani in peşterile preistorice. Sunt revelatoare și militante, sunt demistificatoare până la limita suportării adevărului de "open society".
Și sunt acolo să dăinuie generaţii întregi, chiar daca fizic peste șase luni cei din muzeu vor aşterne un strat de vopsea albă peste lucrările lui, ca o zăpada care încheie un an, doar pentru a da șansa primăverii să scrie un nou început.

Lucrarea lui în care oamenii zilelor noastre își mărșăluiesc rutina lor zilnică aproape invizibili până când ajung în „atotputernicul” ecran de televiziune, moment în care devin ca prin farmec perfect vizibili, se constituie într-o definiție ascuțită a vanitatii omului modern care împlinește iată - emoțional cel puțin – profeția lui Warhol despre cele 15 minute de celebritate, atrăgînd atenția asupra efectului teribil al mass-mediei și alienarii consumeriste. Intr-un alt desen, un tanc pleaca să omoare oameni, dar poartă pe el un semn cu „fumatul interzis”; nu am la îndemână o definiție mai exactă și mai sarcastică pentru fățărnicia și metodele de derutare a opiniei publice practicate de guvernele actuale. Sau desenul în care omul care își împușcă o idee, cu gestul specific sinucigașilor. Ce poate fi mai adevarat cand vine vorba de trista inactivitate a românilor, timorați și inhibați de atâția ani de oprimare.

Dan Perjovschi dă definiții pentru lumea actuală, cu toate măselele de minte gata de sfărâmat prejudecăți și de fărâmițat corectitudini politice care după cum stim, sub pretextul toleranței ascund de fapt mediocritate, frică și intenții meschine. El demască regulile răsturnate ale sistemelor politice și economice, paradoxurile multiculturalismului și globalizării, ridiculizează temele perplexante din arealul modern, fie el institutional sau domestic. Si o face in spiritul românesc cel mai prețios, în care hazul de necaz este mai sănătos și mai educativ decât corectitudinea politica.
Pentru mine, el nu a trecut neobservat nici acum 15 ani (poate) cand am auzit prima oara de el: simteam ca are ceva de spus. Cei curioși vor gasi la R.O.M. un volum cuprinzator despre arta lui, despre activitatea la Revista 22, despre show-urile artistice cu `Studio 35` la Oradea, despre expozitiile lui internationale și încă foarte multe despre parcursul lui artistic.
Nu mi-am imaginat niciodată că voi avea bucuria să vorbesc cu el aşa mult, și nici că lucrul acesta se va întâmpla în Toronto. La un moment dat m-a întrebat dacă sunt artist, iar eu i-am răspuns că da, aşa îmi place să cred. Mi-a zâmbit cu multa simpatie, si după ce l-am vazut la lucru, mi-a acordat șansa unei plimbări scurte prin oraș, împreună cu soția lui, Lia (și ea artistă). La o cafea, mi-a spus că i-a plăcut orașul nostru, atât cât a putut sa îl vadă între munca la muzeu, interviuri, conferințe și interacțiunea cu vizitatorii care îi erau martori la procesul creativ. În spatele numelui este un om foarte agreabil, cu prieteni și planuri, și speranțe.
Când am intrat la metrou, aveam senzația clară că cei câțiva pași pe care i-am făcut împreuna pe Bloor Street, au fost (ca sa-l parafrazez pe Neil Armstrong):

„un pas mic pentru el, un salt mare pentru mine”.



nota:
- acest articol este publicat in numarul 61 al revistei canadiene "Acasa"
- cateva articole din presa locala despre prima lui expozitie personala in Canada.

The Globe And Mail


Royal Ontario Museum