Monday, June 1, 2009

mask media


Stiri. Din lume si locale. Stiri despre oameni care fac politica, cu aerul ca fac martiriu. Stiri despre oameni care cerceteaza si descopera lucruri bune, dar carora (istoria ne invata) le vom descoperi pana la urma si o fata malefica. Stiri despre soldati cu aura de eroi, care spun cu modestie studiata ca isi fac datoria fata de tara, o tara oricare, nu conteaza; in realitate vor bani si respect: “a lupta” cu arma in mana e o reteta verificata. Stiri despre oameni care mor. Multi dintre ei nici nu isi dau seama ca au murit. Seara se aseaza pe canapeaua din sufragerie si se uita la tv, unde tocmai se da stirea despre propria lor moarte. Apoi adorm cu telecomanda in mana. Ca de obicei.
Stiri despre copii rapiti. Stiri despre inundatii si tornade. Stiri despre cutremure. Luari cu asalt. Inscenari. Dezvaluiri. In sfarsit, stiri despre cum va fi vremea. Si vremurile.

Dar cu mine cum ramane? Eu ce mai fac? De unde as putea sa aflu asta? Pe ce canal tv? In ce ziar? Mi-ar prinde bine dimineata cand dau drumul la radio sa aud ce am facut ieri, ce am azi in program si care sunt previziunile pentru maine. Pe unde am mai calatorit, cu cine am mai vorbit. Ce realizari am mai acumulat sau cu ce magarii am mai fost prins. Nu se spune nicaieri despre mine. Nici macar un e-mail nu primesc de la mine.
Ar trebui sa avem fiecare propriul nostru post de radio, ziarul personal, televiziunea noastra privata. Macar pentru o zi; sa ne vedem si prin ochii celorlalti. O zi in care sa aflam despre noi: cam ce mai facem…pe cine mai iubim, ce mai visam, ce indoieli ne mai incearca, ce demoni ne mai chinuie…pe vremuri oamenii aflau stirile de la un aprod, in piata publica. Tot acolo se si spovedeau. Cu voce tare. Erau vremurile in care nu se inventase radioul. Si nici televiziunea. Erau vremurile in care oamenii nu se ascundeau decat dupa propriul deget.


Pe Highway 401, la poduri, multimi de oameni flutura steaguri cand mai moare cate vreun soldat canadian, undeva prin lume. In cinstea mortilor, guvernul a numit aceasta artera “autostrada eroilor”.
Nu am sa inteleg niciodata de ce un om nascut intr-o tara atat de linisitita si ferita (nu are decat un singur dusman: frigul) s-ar duce sa moara pentru o cauza pe care cu siguranta nu o intelege. Nu am sa accept nici un motiv pentru care un om se grabeste sa isi dea viata. Sau sa o ia pe a altuia.
In fata mea, in incremenirea obisnuita, un SUV are numarul de inmatriculare “WHY RUSH”

Saptamana asta, episcopul Murray Chatlain si-a cerut iertare in numele bisericii, pentru pacatele pe care romano-catolicii le-au facut fata de aproximativ 150.000 de mii de copii inuiti in decurs de cateva sute de ani, (pana prin anii ’90), obligandu-i in scoli sa isi uite limba, traditiile, credinta, dand curs unui plan guvernamental de “integrare”. "I am here before you and say that I am sorry, and I ask your forgiveness for the sins of our church" a zis el. Ce ironie: inuitii traiau de mii de ani, in perfecta comuniune cu locurile, apoi au venit unii si le-au bagat pe gat tehnologia; and the almighty greed. Desigur, i-au casapit pe cei care se impotriveau. Doar nu le cerea nimeni socoteala. Mi-a ramas in minte de cand eram mic si citeam Winettou sintagma cinica “un indian bun e un indian mort”. La inceput nici nu intelegeam exact ce vrea sa spuna; era atat de brutal, ca mintea de copil nu percepea sensul. Intre timp m-am antrenat, am devenit si eu un cinic. In definitiv, care roman ar putea sa spuna cat la suta din sangele care ii curge prin vene e de cotropitor si cat la suta e de cotropit?
Pe nativii ramasi in viata, i-au “integrat”. Iar biserica a fost si ea parte la acest furt de identitate. 'Thou shall not steal' …asta ne invatase Hristos.

Navigand cu vant domol prin digital, am dat peste o melodie uitata…mai a-hi, mai a-ho, mai a-ha-ha a celor de la O-zone. Am ramas blocat cand am vazut curentul de masa pe care l-au starnit in toata lumea. Daca bagi un ochi pe youtube, vezi ca Asia a fost cucerita; la fel si Europa, si Rusia, si America. A mai ramas careva? Asa ambasadori ai limbii romane mai rar. La fel cum derecho e mai tare ca tornada, O-zone e mai tare ca Enescu. Pentru ca au cuvinte. In limba romana. Si unul din ele e “dragostea”. Pacat ca au trecut la fel de repede ca tornadele.


Pe malul lacului, valurile rostogolesc niste pietre transparente. Ma aplec si le culeg. Sunt de fapt cioburi de sticle care vreodata au oferit plutire. Taisurile muchiilor sunt imblanzite de valuri, pietre, timp; arata ca niste giuvaiere albe, verzi, mov, rosii.
Le pun in buzunar.
In buzunarul celalalt voi pune cioburi vii. De buna seama, muchiile crude se vor slefui de degetele mele, atunci cand de frig, voi baga mana in buzunar.