My Christmas Story

Scris de Elena in preajma Craciunului,
Toronto, 2007

Mi-ati ciobit smaltzul de ortodox, frati crestini din America de Nord!


La gradinita unde merg cu Darie, in cadrul unui program ce poarta denumirea de Drop in centre (centru sponsorizat de guvern, gratuit, unde copiii beneficiaza de rutina unui program de gradinita sub supravegherea propriilor parinti/ bunici sau baby-sittere) se va organiza marti o mica petrecere de Craciun. Bradutzul de Craciun este deja decorat, iar marti o sa vina si Mosul, sa le aduca atit copiilor, cit si parintilor un mic cadou. Nimic nelalocul lui pina acum. Darie se joaca la aceasta gradinita cu copilasi chinezi, negri, indieni, albanezi, canadieni. Intr-una din cele doua sali de joaca e afisat periodic, pe un panou atirnat de un perete, un calendar al sarbatorilor, de-a lungul anului, cu informatii suplimentare, abundente, printate pe coli A4 de fiecare data cind chiar se sarbatoreste ceva. Asa am aflat despre Noul an chinezesc si despre Diwali, sarbatoarea luminilor la indieni. Nimic nelalocul lui, nu? Asa ma gindeam si eu.
Insa ce m-a facut sa imi incrunt sprincenele si sa imi cobor colturile gurii intr-un clasic gest de dezaprobare a fost o ghirlanda…unica de altfel…arborata cu mult fast: SEASONAL GREETINGS. Okai..de sezon…am inteles…dar ce fel de ‘greetings’? si adica cum de sezon???
Si asa am ajuns sa scriu gindurile pe care le cititi voi acum si sa ma documentez ca sa aflu o gramada de desertaciuni, pe care vi le voi impartasi, sperind ca o sa va tina rabdarea sa cititi pina la capat.
Sint dezamagita de cum vad ca se deruleaza primul nostru Craciun in Toronto…unde se vorbeste cu atita patos de Santa Claus si unde in spatiul public, cel putin, se mentioneaza foarte rar sau deloc MOTIVUL acestor ‘seasonal holidays’…adica al acestor sarbatori de sezon. Eu credeam ca luminatul Craciun e despre Nasterea lui Hristos si nu despre magazine cu program non stop si oferte valabile doar de la 5 la 7 dimineata. Cu atit mai putin nu ma asteptam la Seasonal Greetings sau Happy Holidays…ci la MERRY CHRISTMAS..spus cu inima plina si vocea sigura.
De curind am vizitat niste galerii comerciale cu vitrine splendide, decorate in cinstea Craciunului cu papusi mecanice ce executa miscari foarte precise – scene in miniatura cu Mos Craciun stind la masa cu elfi si copii, colindatori pe strada sub felinare, derdelus cu saniutze, depozitul lui Santa Claus, unde ajutoarele lui impacheteaza cadouri si sorteaza scrisorile primite de la copii. Peste strada, Eaton mall, foarte cochet, in plin downtown al Toronto-ului expune in fiecare an un brad de Craciun decorat cu cristale Swarowski. Tot cu ocazia Craciunului…desi pe vitrine nu scrie asta…ci cel mult Seasonal Greetings..sau Happy Holidays!
Tot orasul sclipeste de luminitze si brazi decorati..in cinstea Nasterii lui Hristos..desi parca se evita sa se spuna asta. Simt aroma cenzurii. In fata cladirii vechi a Primariei din Toronto, km zero oarecum…o IESLE umila. Singura pe care am vazut-o pina acum in toata agitatia sarbatorii. Unicul simbol crestin, martor al adevaratului motiv pentru care ne bucuram, aruncam focuri de artificii, facem cadouri. (ma refer strict la spatiul public, nu la ceea ce se intimpla in interiorul spatiilor sacre, gen biserica. Toate trimiterile mele sint exclusiv la spatiul public, al comunitatii multiculturale si multi-etnice in care traim de 9 luni). Desi…daca stau bine sa ma gindesc..Iesle e mult spus…un cotet de lemn, cu plasa de sirma in loc de pereti, cu un bec chior in tavan…cu niste papusi pe post de Maria, Iosif si Iisus..si niste animalute in paie uscate. O Iesle aruncata asa…fara reper in fata primariei…in spatele unei statii de autobuz. Mi s-a parut initial rusinos gestul..si lipsit de respect..dar apoi mi-am dat seama ca de fapt Hristos asa a venit pe lume, umil, intr-un mic salas…intr-un loc de care aveam sa aflam abia APOI cu totii…si nu am mai avut nimic de comentat. Acea iesle era exact ce trebuia sa fie. No offence. Si urmele de pasi pe zapada, ale atitor necunoscuti…marturiseau atit de frumos toate acele mici ‘calatorii’ pe care fiecare dintre ei le facuse la iesle, abatindu-se de la drumul spre Starbucks sau the Bay.

Prin ceea ce scriu nu incerc decit sa dezleg un puzzle al noii lumi in care am ales sa locuiesc. Incerc sa ma abtin sa judec, desi e foarte greu. E greu sa ramin cu mintea limpede cind simt ca ceva parca nu e in regula. E si mai greu cind emigrezi la virsta mea si cind porti dupa tine o mosternire ortodoxa, si niste deprinderi psihice generate de un spatiu in care domina o singura etnie si o singura religie. Socul cultural al unei societati cum este cea canadiana e destul de greu de dus..cel putin in perioada de adaptare prin care trecem eu si razvan acum.

Curind dupa aceste intimplari am aflat lucruri noi, dorind sa imi formez o parere mai bazata. Asa am descoperit idei noi gen the ‘‘Christmas Controversy’, the ‘War on Christmas’ si “Secular –progressive agenda”.
O sa le explic pe fiecare in parte.
Despre ‘Christmas Controversy’ sint multe de spus, am sa incerc sa expun doar idei majore, relevante. Nu o sa abordez acum aspectele legate de Anglia Puritana de unde se pare ca isi trage originile aceasta Controversa legata de Craciun. Se pare ca incepind cu anul 1999 au aparut diverse discutii si scandaluri publice legate de recunoasterea publica sau serbarea Craciunului, culminind cu evitarea folosirii termenului Christmas in media, publicitate, institutii guvernamentale, evenimente publice. Se pare ca initiativa era menita sa creeze un mediu politically correct intr-o societate atit de diversa (SUA, Canada) si sa promoveze diversitatea religioasa si culturala. In SUA cel putin o astfel de initiativa pare absurba, daca luam in calcul statisticile care arata ca 86% din Americani sunt crestini si 14 % au o alta religie decit crestinismul.
Aberatiile legate de fenomenul Christmas controversy au dus la incercarea eliminarii oricaror simboluri religioase asociate cu aceasta sarbatoare aparind transformari degenerate de genul – Christmas inlocuit cu Winter Holiday, Christmas Break – inlocuit cu Winter break..ca si cum noi veneram iarna in perioada aia si nu Craciunul. Christmas tree a purtat ani de-a rindul denumirea in magazine de Holiday Tree (provincia canadiana Nova Scotia era cea care anual furniza un brad imens pentru primaria din Boston, cu ocazia Craciunului. Cind cei de la pepiniera au aflat ca bradul va fi denumit in presa, TV, reclame etc drept Holiday Tree au afirmat ca sint atit de dezamgaiti incit ar prefera sa il ia inapoi si il taie bucati cu drujba decit sa il lase sa fie denigrat cu un asa termen). Aberatia cu care a culminat totul a fost inlocuirea termenul Christmas cu Xmas…crestinii devenind Xians in loc de Christians (originea o gasiti in alfabetul grecesc, litera X fiind o abreviere a numelui lui Hristos). Mi-e foarte greu sa inteleg de ce totusi Santa Claus e un termen acceptat de catre cei care au initiat toate aceste schimbari…ei chiar nu stiu ca Santa Claus este o evolutie fonetica, in timp, a lui Saint Nicolas, prin filiera limbilor din Scandinavia? Deci…evitam Christmas, care etimologic inseamna Christ’s Mass…adica slujba lui Hristos..dar acceptam Santa Claus…adica acceptam acest personaj crestin Saint Nicolas???
De s-ar opri lucrurile aici…
Se pare ca la mijloc sint interese comerciale foarte mari. Importanta impactului economic al sarbatorii laice, seculare (nu religioase) a Craciunului a fost revigorata in anii 30, cind presedintele Roosevelt a propus sa mute mai devreme data sarbatoririi Thanskgiving, pentru a ramine mai mult timp alocat cumparaturilor de Craciun (intervalul intre Thanksgiving si Craciun fiind astfel semnificativ mai mare), sperind astfel sa repuna pe picioare economia SUA dupa Marea Criza (Martea neagra, Wall street..stiti voi).
Pot sa inteleg faptul ca majoritatea comerciantilor viseaza la perioada Craciunului, rulindu-le ochii in cap ca la masinariile din cazinourile din Las Vegas. Cling! Cling! Probabil ca asta este si unul din motivele pentru care multi vor sa elimine conotatia religioasa a Craciunului pentru ca si evreii si indienii si chinezii si arabii din SUA si Canada sa bage mina in buzunar si sa cumpere pe rupte in perioada asta. Daca totul ar fi ceva exclusiv crestin…probabil ca incasarile ar avea de suferit.
Mi-e greu sa cred insa ca un musulman sau un ateu chiar ar fi deranjat daca pe vitrine ar scrie Merry Christmas in loc de Seasonal Holiday..atita vreme cit ofertele exista in magainze si sint pentru TOTI. Nu iti cere nimeni legitimatie de crestin la casa de marcat cind vii cu cosul plin. Doar CARDUL DE DEBIT/ CREDIT e suficient.
Intr-o emisiune de stiri a postului FOX TV s-a facut chiar o statistica, in 2005-2006 privind magazinele care folosesc sau NU in mod public termenul de Christmas..lista cuprindea nume ca Sears, Wal-Mart, Macy’s, Gap, Toys R Us – giganti comerciali cu lanturi de magazine deschise atit in SUA cit si in Canada, grupati pe coloane cu DA sau NU.
Multe organizatii non profit si asociatii catolice au protestat si au organizat boicoturi, trimitind petitii executivilor acestor lanturi de magazine. Ca sa nu va plictisesc cu prea multe detalii…din 2005 lantul de magazine Sears a revenit la folosirea termenului Christmas in tot ce inseamna oferte promotionale, presa, vocabular angajati in magazin etc. Din 2006 si Wal-mart s-a raliat la aceeasi politica de marketing. Tot in 2005, CEO-ul companiei Target, concurentul principal al Wal-Mart in SUA, Bob Ulrich, a declarat ca utilizarea de catre Target a termenului de "holiday" in loc de "Christmas" a fost o greseala - "Frankly, we screwed up", he said (Am dat-o in bara !).
Cit despre aceasta miscare numita Secular –progresista si agenda ei de lucru..nu stiu cit va mai tine rabdarea sa cititi..asa ca o sa va explic pe scurt ce am aflat. Secular = laic, ca opus lui religios…iar progresist ca termen e opusul a ceea ce inseamna traditionalist. Aceasta miscare din SUA se pare ca doreste sa elimine simbolurile religioase dominante din viata publica si politica…doreste separarea foarte clara a puterilor in Stat (Biserica –Guvern), pentru a-si netezi calea pentru promovarea unor legi imposibil de amendat altfel – legalizarea narcoticelor, casatoriile intre persoane gay, avortul la cerere, eutanasierea. Cu un public ancorat in simboluri religioase…cu un baby Jesus sarbatorit sus si tare de Craciun (dar au uitat ca pentru crestini, cel mai mare praznic este cel al Invierii lui Iisus si nu cel al Nasterii…deci..nu stiu cum or sa distruga si Pastele…sint tare curioasa.desi…aici copiii alearga cretinutzi dupa oua colorate prin iarba, cu cosulete..asa ca deja sint inoculati pe calea cea ‘buna’) – cu toate astea, cum spuneam…le-ar fi destul de greu acestor progresisti sa isi impuna interesele fara scandaluri monstruoase in presa si in spatiul public in general. Deci..desacralizarea sarbatorilor religioase…cu atacuri mici, dar puternice la forma, pentru a destabiliza intr-un final si continutul..se pare ca e reteta de succes.
Imi doresc foarte mult sa vorbesc cu mamele de la gradinita unde il duc pe darie…mamele de copii chinezi si indieni si arabi si albanezi..sa le intreb cit de mult le deranjeaza Merry Christmas-ul din magazine..si ce beneficii vizibile, politically correct resimt de pe urma schimbarii termenului Christmas cu Holiday..in calitate de minoritari. Ma indoiesc ca le-a produs vreo trauma…mie insa…toata povestea asta mi-a lasat un gust amar. Si mi-a ciobit un pic smaltzul. As fi inteles ca boicotul impotriva sarbatorilor si simbolurilor religioase sa vina din partea unor ne-crestini. Ar fi fost mai rationala miscarea…dar cind totul e generat de niste crestini??? Eu pe cine sa mai cred si cui sa ii acord circumstante atenuante?
Nu ma tem pentru ce simt si pentru ce cred. Nu ma tem pentru Craciunul pe care inca stiu sa il sarbatoresc cum se cuvine, cu smerenie si cu bucuria nasterii lui Hristos. Ma tem putin pentru Darie…pentru alegerile care ii stau in fata. Ma tem pentru libertatea care genereaza lipsa de repere.

Nu clipiti!

...daca se poate, nu clipiti!...ca nu se stie ce pierdeti… traieste clipa?!... si cu clipa de ai impartit-o cu iubita ce faci? O imparti pe din doua? Sau i-o dai ei, ca tot ce e al tau e si al ei. Dar clipa pentru parinti? Dar cea pentru copii? Si cea pentru prieteni? Si cea pentru Dumnezeu? Si cand iti vine cateodata sa tragi o linie groasa sub tine, ce faci?... le numeri? Nu le numeri, ca nu poti… traiesti totul in fiecare clipa. Si intreb si eu ca un Gaga: un an cate clipe are? Clipe cu iubita, cu parintii, cu copiii, in casa, afara, pe strada, in aer, in gand, pe o stea, la serviciu, in baie, in iarba, pe cer, cu prietenii, cu Cel de Sus, cu Cel de Jos, cu totul… Atatia ani de matematici inferioare, medii si superioare si nici macar nu stiu cum se fac operatiile cu o clipa! Ei si la ce bun sa aduni clipe? Traieste-le doar! La Multe Clipe!... si daca se poate, nu clipiti!...

Apologia lui Almighty

Luciana Lungu
Bucuresti, noiembrie 2007


E un subiect, deschis de Razvan mai demult, legat de care vreau neaparat sa-mi spun parerea. E vorba de "Bruce Almighty". Aveti mai jos paragraful care m-a incitat (face parte din "Plastik faith"):

"Deja s-a facut al doilea film in care cineva se joaca de-a Dumnezeu (Tatal, de data asta) pentru o zi. De-o ingamfare nemarginita, chiar daca la sfarsitul filmului, in stilul hapiendistic american
omul isi da seama de neputinta lui, si tot se trage de bracinari cu Dumnezeu de parca ar fi colegi.Toate astea in timp ce in lumea araba, oamenii au iesit in strada pentru mult mai putin, cand un
tabloid belgian a publicat o caricatura cu Allah."

Vreau sa-l apar pe Bruce Almighty - mi se pare o capodopera de spiritualitate popularizata. Am
invatat extrem de multe din el, poate tocmai pentru ca exprima lucrurile atit de simplu. Imi pare rau ca nu il am pe CD, ca sa pot revedea, atunci cand am nevoie, secventele motivante.

Incep cu finalul: "If you want a miracle, be the miracle!". De cand am vazut filmul, mi-am repetat aceasta regula poate in fiecare zi; in ultimele luni mi-am repetat-o cu siguranta de 20, de 100 de ori pe zi! Avem si pe romaneste variante ale acestei idei: "Dumnezeu ii ajuta pe cei care se ajuta singuri" sau "Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga-n traista". Doar ca imperativul american e mai eficient si, zic eu, mai motivant: e bine sa te gandesti ca tu - om, persoana, fiinta - esti o minune, si ca poti face minuni. De cate ori dau de greu, de cate ori un lucru pare dincolo de puterile mele, de cate ori nu stiu ce sa fac, sau ma simt ingrozitor de obosita si totusi trebuie sa mai fac un efort - pe scurt, de cate ori pare ca am nevoie de altcineva ca sa rezolv o problema, imi spun "If you want a miracle, be the miracle" - si caut sa vad ce anume sta in puterea mea ca sa rezolv problema respectiva. Sint cazuri in care nu poti s-o scoti la capat dintr-o data, dar un singur pas facut iti aduce rezultate care te motiveaza - stii ca se poate, si continui!

Cam aceeasi idee se regaseste si in "Osul de peste fermecat" a lui Dickens: poti cere ajutor de la
altii doar dupa ce ti-ai epuizat toate mijloacele proprii. De fapt, "Bruce Almighty" nu spune ca nu exista miracole, ci doar ca nu e cazul sa le cautam acolo unde nu e nevoie de ele.

Finalul e doar partea cea mai vizibila... dar filmul "Dumnezeu pentru o zi" mi-a adus nenumarate subiecte de meditatie!

O tineti minte pe Grace? Grace se ruga mereu: "Doamne, ajuta-l pe Bruce! Bruce are nevoie de
tine, te rog, ajuta-l!". Si tineti minte ce a raspuns Bruce cel parasit atunci cand l-a intrebat
Dumnezeu: "O vrei inapoi [pe Grace]?": "Nu, nu... Da-i pe cineva care s-o vada asa cum o vad eu acum... si s-o iubeasca asa cum merita". Am plins la scenele astea si mi-am dorit sa fiu si eu in
stare sa ma rog asa. Ma tot straduiesc, de atunci, si poate ca voi reusi intr-o buna zi. In orice caz, aptul ca ma straduiesc se pare ca a fost luat in considerare :)

Apoi, a fost un fapt asupra caruia Dumnezeu i-a atras atentia lui Bruce, atunci cand i-a cedat
puterea: sa nu incalce liberul arbitru al nimanui. Bruce nu tine cont de asta si la un moment dat
incepe sa tipe la Grace: "Love me, love me!" Fara nici un efect, tocmai pentru ca Grace avea liber arbitru. Ca noi toti... Ma tot gandesc de cate ori incercam sa-i convingem pe cei apropiati de una sau de alta, comportandu-ne ca si cand ei nu ar avea capacitatea de a decide, ca si cand nu ar sti ce vor sau ce fac. Nu le acordam nici un pic de incredere, le retragem sustinerea noastra, ii
certam - cu alte cuvinte, le negam liberul arbitru - in loc sa vedem care le sint motivele, sa-i
acceptam asa cum sint si sa-i ajutam. Aproape ca nu e saptamina in care sa nu primesc pe mail o oferta despre un nou curs de persuasiune sau de manipulare - subiecte aflate in topul cererilor
publicului. De ce sa-i respectam pe ceilalti, cand putem pur si simplu sa-i controlam?

Sa respecti liberul arbitru inseamna sa poti sa spui "Faca-se voia ta". Iar "Faca-se voia ta"
inseamna incredere, acceptare, dragoste. Dar increderea, dragostea si acceptarea presupun,
toate, sa te schimbi pe tine, ca sa-i poti oferi celuilalt ceea ce are nevoie. Inseamna sa dai.
Aparent, e mai usor sa primesti, schimbandu-l pe celalalt, sau macar controlandu-i reactiile.

Tusele grosiere din film ma fac sa tin minte mai bine unele lucruri: toate sint una, tot ce facem
are consecinte undeva in univers - daca maresti luna in SUA, sint inundatii in Japonia. Si faza cu
castigul la loto, care mi se pare geniala - voi nu v-ati dorit niciodata sa castigati la loto? Eu da.
Uneori prinde bine sa-ti amintesti ca esti doar un om, cu nimic mai bun sau mai rau decat ceilalti oameni.

"Nu le-am dat decat ce au vrut", spune Bruce, iar replica lui Dumnezeu este: "Si de cand stiu
oamenii ce vor?" Buna intrebare! "Doamne, da-mi casa", "Doamne, da-mi masina", "Doamne,
da-mi un salariu mai mare", "Doamne, fa-ma sef", "Doamne, da-mi mai multi bani!" - si dupa ce
Dumnezeu iti da toate astea si descoperi ca esti tot nefericit, tot neinteles, tot neimplinit, gasesti
poate in tine puterea sa spui "Doamne, faca-se voia ta! I surrender to you!!!"

Si descoperi ca cineva, acolo sus, te iubeste... si cineva, pe pamint, te iubeste de asemenea...
Uneori, tot ce trebuie sa faci e sa te lasi iubit(a)... Sa fii, fara sa faci nimic... constient(a) ca simpla ta existenta are un sens si e o bucurie in sine.

Asa ca, Razvan... n-am inteles a doua parte a paragrafului tau. Ce sa fac? Sa ies in strada pentru ca s-a produs "Bruce Almighty"? Ei, asta-i!


*********************************************************
**************************************
*******************

Multumesc Luciana pentru reactie, mi-aduce aminte de ceaiurile subversive!
fotografia pentru articolul tau am facut-o in Nuremberg, si cred ca are un aer potrivit.

Straight Line Faith

Tibi Frim

07 dec 2007

Bucuresti

De foarte mult timp am inteles ca drumul spre Big Boss eu il vad ca pe un con cu 'Mnealui (as fi scris apostrofu' cu majuscula, da' nu ma prind cum) in virf si cu noi pe cercul de la baza conului. orice drum e bun, de acolo, de pe cerc, pina in virful Lui, atita vreme cit urca, fie si abia perceptibil. i-am scris si lui Razvan despre perceptia mea ultima asupra relatiei hominidului cu Sefu'. vezi ca nici nu-I zic Dumnezeu. asa am fost invatat ca I se zice, da' poate ca Lui I zice altfel, poate ca Isi zice altfel. si de pe cercul cel de la baza conului sint o infinitate de drumuri spre El.
asadar,

Straight Line Faith

nu cred ca ti-am povestit cum am ajuns eu la El. si eu de pe un punct, pe cararea mea. in liceu citeam in draci (iar cuvintul asta e perfect aici, chiar daca nu merita sa fie un cuvint) niste traduceri din limba rusa, calauza ateistului le zicea. era o serie intreaga, mai groase si mai multe decit Scriptura. mi-ar fi fost mai usor sa citesc Biblia si sa scriu cite un NU in fata fiecarui verset. da' prostu' 'i prost, le citea pe alelalte. si mai prosti aia care le-au scris. numai gindeste-te si tu cite carti trebuia scrise ca sa combata Una singura. numai de aici puteam deduce ca Cea singura e mai tare decit maculatura ailalta. in fine, vazindu-ma pe mine un prof adincit in cele lecturi, a inceput sa se joace cu mine. nici macar nu era prof, ci un golan de inginer de avioane, care prefera sa predea tehnologia prelucrarilor mecanice la balcescu / bratianu. tipu' era baptist, intr-un continuu conflict cu securitatea, scandalagiu si cu spatele oarecum pazit de comunitatea lui. trecuse la baptisti doar ca sa se protejeze, in esenta era ortodox neaos. argumentul lui forte, printre alte multe, a fost ca sa nu ma apuc sa dau cu pietre in ceva pina nu "ascult" si partea adversa. mi-a zis ca asta e un principiu de bun simt la orice judecata. si m-am lasat convins si m-am dus la o adunare de-a lor. aveau casa de rugaciune vizavi de posta veche. acum, din cite tin minte, ca n-am mai luat seama, i-au zis biserica, i-au facut un fel de turla rotunda, iar nu tepoasa ca la adventisti, si i-au pus cruce-n virf. mai gindeste-te ca veneam dintr-o familie care, pe linia tatalui, era adventista, insa cu o bunica rebela, care si-a botezat ultimii doi copii ortodox, adica pe tata si pe frate-sau geaman. sora lor mai mare a murit adventista. bunica nu mai stiu ce credea cind a murit. in fine, venea dintr-o america cu multe religii si parintii ei erau adventisti si asa a fost ea crescuta.
ei bine, cind am intrat pe aleea casei lor de rugaciuni, lume multa adunata acolo si imbracata ca negrii aia de care-mi zici tu, tipu' mi-a iesit inainte si mi-a tras doua palme de-am vazut stele verzi. n-am apucat sa vad reactia celorlalti, ca eram chiaun. si atunci tipu' mi-a miriit la ureche ca n-a vrut decit sa ma aduca in fata Lui Dumnezeu, da' sa ma duc la biserica in care am fost botezat, iar nu la sarlatanii aia de baptisti. si m-a luat de umar si m-a tirit, la propriu, la Sfintu' Gheorghe. alt drum pe pinza conica, vezi bine.
si de-aia, cum ziceam, drumul conteaza si nu de unde pleci. si nu conteaza nici macar ce religie ai, daca crezi in dumnezeu. si cred ca n-ar trebui sa ne mai impaunam ca sintem ortodocsi. am avut norocul sa ne nastem asa, fara sa facem nimic special. poate ca unul, dintr-o alta biserica, scientologica sa zicem, a fost crescut de parintii lui, pe care ii iubeste si-i respecta si nu le iese din cuvint, asa. da' poate ca ala are o credinta mai puternica decit a mea si-si fringe inima mai des decit mine si face mai multa milostenie.
uite, nu cred ca am apucat sa vorbim despre asta vreodata. la Facerea, capitolul I, versetele 26-27 parca, zice asa: "si a zis Dumnezeu sa facem om. dupa chipul si asemanarea Noastra sa-l facem. si l-a facut, parte barbateasca si parte femeiasca". abia la capitolull II, parca versetele 6-7 zice cum l-a facut pe om din tarina si i-a suflat in nari suflare de viata, cu porunca de a creste si a se inmulti, sa stapineasca pamintul. vezi, pina la facerea omului ala de la capitolul I, pe toate le-a facut din zicere. a zis si s-au facut. nici o diferenta intre iarba si flori, jivinele de tot felul si omul ala. s-a zis si s-a facut. partea frumoasa este ca Hristos a iesit din neamul celor facuti de Dumnezeu Insusi, cei cu suflare de viata in nari, si exact astia nu L-au recunoscut, asa ca Omu' s-a "resemnat" si s-a dovedit a fi Dumnezeu pentru ailalti, facuti din zicere. da' sa revin la capitolul I. ai vazut teapa? a zis ce-l face pe om dupa chipul si asemanarea Lui si l-a facut numai dupa chip. fac o paranteza, ca aici e o alta chestie misto: Hristos a fost din veac, altfel n-avea Dumnezeu cum sa-l faca pe om dupa nici un chip, de vreme ce Tatal nu are proiectie / infatisare antropomorfa. inchid paranteza. deci, teapa. a zis ca-l face dupa chip si asemanare si l-a facut numai dupa chip. nici vorba de asemanare. si zicea undeva Sf. Vasile ca asemanarea era, de fapt, o porunca, sa tinda omu' sa devina astfel, avind chipul Lui Dumnezeu.
si aici intervine ortodoxia. ea ne zice ca putem dobindi asemanarea lepadindu-ne de pacate, asta fiind o conditie necesara dar nu si suficienta. asemanarea vine chiar din Sfinta Impartasanie, care ne face una cu Hristos. e o scurtatura, de fapt. te-ai prins? de-aia zic totdeauna ca sintem niste mari norocosi ca sintem ortodocsi si ca asta e o scoala mai buna decit alte biserici, care ne invata si ne ajuta cum sa tindem catre asemanare.
eu, unul, ii apreciez mai mult pe ceilalti, din punctul asta de vedere. pentru ei e mai greu, biserica lor nu le da nici o scurtatura. exclud de aici sarlatanii aia cu batistele verzi si ce-or mai invirti ei. neortodocsii trebuie sa munceasca mai mult, mai cu seama cei care nu se impartasesc, insa probabilitatea ca ei sa faca cele cinci fapte mintuitoare e mai mare. pentru ca, in definitiv, dupa asta o sa fim judecati si nu dupa cite impartasanii am luat in timpul vietii (altfel spus, de cite ori ne-am facut una cu Hristos). adica, sa-l imbracam pe cel gol, sa-l hranim pe cel flamind, sa-i dam de baut celui setos, sa-l cercetam / alinam pe cel bolnav si pe cel inchis. punct. cine le face pe astea cinci nici nu trebuie sa fie crestin ca sa se mintuiasca la judecata. poa' sa fie foarte bine budhist, musulman sau hindus. si cred ca, mai degraba, de-aia bisericii noastre ii zice orto, pent' ca te ia de mot si te trage in virful conului pe generatoare, pe linie dreapta, pe drumul cel mai scurt, si nu te lasa sa ratacesti cu pastorul tau pe nu stiu cite spirale, fara garantia ca vei ajunge in virf intr-o singura viata. si poate ca si aia care cred in reincarnare au dreptate, ca poate lor nu le ajunge o singura viata sa ajunga in virf, dupa religia lor ratacitoare in nesfirsite spirale.
si inca ceva de apreciat. la Apocalipsa zice asa: "iata, stau la usa voastra si bat. de Ma va auzi cineva si va deschide, voi intra si voi cina Eu cu el si el cu Mine".
"stau la usa si voastra si bat" = El e disponibil pentru toti, cu program non-stop.
"de Ma va auzi cineva [...]" = unii aud, altii is fuduli de urechi.
"[...] si va deschide" = aia care aud au libertatea de a deschide sau nu.
"voi intra si voi cina, Eu cu el si el cu Mine" = asta s-a mintuit, a dobindit asemanarea.
ei bine, "de ma va auzi cineva si va deschide" e cheia. aici se vede cum i-a dat Dumnezeu omului libertatea de a-L alege. si de-aia zic ca sint de apreciat, totusi, neortodocsii care boteaza omu' la maturitate, in deplinatatea facultatilor mintale (e virful de sarcina al creierului, ca de acolo inainte incepe sa se degradeze, neuronii sa-i zica pa), sau catolicii, de pilda, care cer enoriasilor o confirmare la paispe ani. e o minima certificare a faptului ca omu' L-a auzit si-I deschide pentru ca e un om liber si pentru ca asa vrea el. si probabilitatea de credinta a astuia e mai mare decit a unui ortodox botezat cu cacatelu' 'n popou, care ajunge matur si nici nu stie ce hram poarta. sansa astuia din urma, insa, e mai mare de data asta, pent' ca il cresc parintii lui ca pe un ortodox, se duce la biserica si profita de scurtatura, de impartasanie adica.
nu voiam sa zic decit ca lucrurile sint impartite in lume cu voia Sefului. le stie El pe toate, de ce le-a rinduit, cum le-a rinduit. si de-aia va mai zic ca sinteti norocosi, si Darie deopotriva ca va are, pentru ca v-ati luat "scurtatura" cu voi in multimea aia de spirale ratacite. da' nici aia nu trebuie judecati sau vaitati, au si ei sansele lor, poate ii mai luminati si voi, macar unul si nu e putin deloc.

*************************
**********************************************************************************
****************


Multumesc Tibi ca m-ai lasat sa public aceasta marturisire intima.
Razvan

fotografia: Tobiroo Effect
realizare: Razvan Mitulescu

one dollar nation

Brownies, cele mai bune fursecuri cu cacao ever - descoperite intr-o vizita scurta si plina de sperante la niste emigranti deja ponositi cu probleme intr-un cartier marginas din Toronto - nu mult diferit de Pantelimon.

Tot atunci am mai facut o descoperire: one dollar store.
In traducere libera: orice articol din magazin pentru un dolar.
La ceva vreme dupa, cand am intrat prima oara intr-unul, m-a apucat durerea de cap de atata varietate. Totusi, marfa fiind de proasta calitate, ti se incing neuronii incercand sa descoperi in valmaseala urme de calitate acolo unde in mode evident nu poate fi. Jucariile sunt turnate prost, fara grija la detalii, cu vopseluri palite sau din contra - strepezite, hainele sunt o varza, ca celebrele turcisme romanesti de dupa revolutie, mancare nu am avut curaj sa iau. Am luat cuie si ciocan; intr-o zi ciocanul a cazut si i s-a indoit coada.

Dar o buna parte din importurile din China o constituie marfa de un dolar. Nu ai vrea sa stii care e costul de productie, probabil nu mai mult de 4-5 centi/produs. Asa proaste cum sunt, totusi inglobeaza un volum de munca enorm si la un moment dat tot iti vine sa te intrebi cum e posibil totusi si mai mult, oare cum arata viata oamenilor care fac lucruri de un dollar. Ce fac ei cand ies din fabrici, si se duc spre casa. Ce lucruri cumpara oare cei care produc one-dollar lucruri? De curand am citit un articol in Time si am vazut un film documentar – Manufactured Landscape – cu imagini care ar fi utopice daca nu ar fi reale: in fabricile chineze halele se pierd la zenit, iar in sirurile de bancuri de lucru se misca ritualic, précis ca niste mecanisme – chinezii. Toti imbracati la fel. Nu au voie sa vorbeasca intre ei, nu au voie sa rada. Cam asa cum a satirizat genial Charles Chaplin in “Modern Times” pranzul automatizat al muncitorului.
Investitorii capitalisti s-au bulucit in China si s-au imbogatit, iar ei, chinezii pleaca capul de mai multe ori modest, si isi mananca orezul pe fuga pentru 50-60 dolari pe luna. Pretul in noua sclavie. In rest, beneficiaza cu success de tehnologie invechita, de poluare, epuizare fizica, viata de cacat.

Desi unii ne arata exact ce se intampla acolo, totusi ne bucuram de aceste produse. Le intretinem cu totii agonia, prin nemasurata si nejustificata nevoie de lucruri multe si ieftine. Dar asta e deja o problema de morala elementara cu prea multe implicatii iar eu sunt atat de marunt.

Am sa ma ocup de chestii mai frivole. Adica despre momentul in care de atata abundenta si ieftinaciune, in mintea unora se degradeaza valoarea obiectelor, ajungand sa elimine calitatea din insusirile unui bun. Imi explic fenomenul prin nevoia noilor veniti intr-o tara straina, isi doresc sa aiba repede totul sau macar strictul necesar pentru casa, fara eforturi financiare, astfel ca in raportul calitate-pret intervine o a treia variabila: utilitatea, care substituie calitatea si redefineste raportul ca utilitate-pret.
Prin jungla de rafturi - indieni, arabi, africani, chinezi, est-europeni – one dollar nation.

Unii dau intr-o forma de psihoza, astfel ca dupa mai multi ani de la venirea in Canada, raman in one dollar nation, avand tot timpul impresia ca ce costa mai mult de un dolar e furt pe fata.
Mai sunt cateva elemente care alimenteaza aceasta psihoza: garage sale, value village, lucrurile scoase in strada, winners.
La garage sale, organizat in general sambata si anuntat prin afise lipite pe la colturile strazilor, lumea vinde obiecte mai noi sau mai vechi de care nu mai are nevoie. Un fel de consignatia de la noi. Fara taxe insa, fara impozite, fisc, etc. Gasesti la preturi de nimic canapele, dulapuri, covoare, televizoare, calculatoare, biciclete, jucarii, haine, tablouri, vesela, viniluri, carti.
Aceleasi lucruri second hand le gasesti la thrifth store - value village. Unele lucruri sunt ca noi, doar ca le iei cu 5-6 dolari.

Si tot astfel de obiecte gasesti din cand in cand pe trotuare, prin fata caselor.

Placerea alegerii nu mai exista, iei ce gasesti. Daca ai preferinte, trebuie sa te duci intr-un magazin normal si dai bani.

Un pic diferit stau lucrurile in reteaua de magazine winners, care proclama sus si tare ca vinde haine de firma la preturi comune. Si chiar asa este. Te duci acolo si poti sa gasesti haine de Tommy Hilfiger, Armani, de la Roots, Gap, etc, la preturi mult mai mici decat in magazinele lor de firma. Si sunt noi si nu neaparat demodate. Iesi cu punga plina multumit si furios in acelasi timp: uite dom’le ca se poate si nu tre’ sa vand casa pentru o amarata de jaca Armani. Care o fi secretul din spatele afacerii winners , care e in final valoarea reala a hainelor, nu prea te mai intereseaza. Daca cercetezi cine stie ce afli, poate ca si alea nu sunt tot decat one-dollar tzoale.

Cat costa un zambet? In Romania ma intrebam adeseori, pentru ca nu primeam nici unul. Aici lumea isi zambeste si se saluta. Chiar si cei din one dollar nation.
Poporul chinez exporta zambete.

*****
nota:

multumesc Bogdan Ionescu si redactiei ziarului "Acasa" pentru publicarea acestui material in numarul 33 din ianuarie 2009.

ps. fotografia este facuta de Edward Burtynsky - prezent si in filmul Manufactured Landscape cu imagini taietoare de rasuflare. http://www.edwardburtynsky.com/

Un tramvai numit Credinta

In nordul orasului Toronto, Stephen B. Roman si-a imaginat si chiar a inceput constructia unui oras special: Cathedral Town. Un oras dedicat slovacilor din Canada, cu o arhitectura unitara, ce va avea ca centru de greutate o mare catedrala catolica de rit bizantin. Cand s-a inugurat catedrala, prima constructie inceputa, ca o inima sa pulseze orasul, a venit chiar Papa Ioan Paul II.
Si cam atat.
Deocamdata cand treci pe Highway 401 spre nord, catre Richmond Hill, vezi tot catedrala cu turlele ei aurite, in plin camp. Atat si nimic altceva, tarkovskian de-a dreptul.
Conceptul ma duce cu gandul la tabloul “La Citta Ideale” pe care si-l imaginase un artist necunoscut florentin. Daca te uiti pe site-ul official al orasului, nu ramai insa prea impresionat, si asa cum zicea dezamagit un forumist oarecare pe net, arhitectura mult laudata nu te inspira prea mult, e destul de insipida.

Imi aduc aminte de galceava din Romania anilor trecuti, cand cineva vroia sa construiasca Dracula Park si cam tot in aceeasi perioada s-au agitat spiritele si cu ridicarea Catedralei Mantuirii Neamului. In vest, de Halloween se vand tot felul de masti care se vor infricosatoare, in realitate hilare si de neinteles daca le asociezi cu colindatul copiilor si pentru bomboane. Dar printre scheleti, costume de mumii, pelerine si maturi de vrajitoare, intr-un magazin am vazut la un moment dat un kit de omorat vampirii: un tarus si niste funii de usturoi din plastic, o cruce. Credinta si stiinta nu intrau in oferta, poporul chinez inca nu a reusit sa le produca mai ieftine.
Imi imaginam amuzat ca patriarhia romana, ca un van helsing din dotare, tabara cu catedrala mantuirii neamului pe post de tarus drept in inima spurcata a Dracula-parcului. Dar pana in prezent, au ramas tot la faza de proiect, de vampirizarea banilor din buzunarul cetateanului s-au ocupat alte institutii superioare, gen “unirea shopping center” (am putea spune “gandirea shocking center”), Carrefour, Cora, etc.
Nu trebuie sa disperam, ingerasii nostrii de copilasi au in schimb la indemana canale care dau desene animate pline de violenta bruta, cu pusti, topoare, monstri marini, cocktail-uri Molotov, si nu simt lipsa spiritelor si altor personaje din cutia cu grozavii a mitologiilor romanesti sau universale.

***
Si hindusii au construit pe marginea lui Highway 421 cel mai mare templu hindus din America de nord, cu toata marmura sculptata de care e nevoie cand te apuci de asa lucrare.
In blocul nostru stau indieni din India. Ei sunt mai credinciosi poate, cel putin isi pastreaza traditiile mai bine. Femeile nu renunta la sari. Unii poarta turbane. Uneori miroase in tot blocul a curry, exotic si nelipsit din mancarea lor. Si desigur, ei nu isi omoara gandacii din casa, asa cum facem noi, crestinii. Dar si ei gatesc carne de pui, asa ca m-am linistit, nici ei nu sunt mai breji – cu un gandac-doi in plus, tot nu se afla mai aproape de nirvana. Iar eu parafrazez zicand ca in bucatarie cel putin, un gandac bun e un gandac mort.
Asadar, imaginati-va puii: in crescatorii, dupa cateva zile se trezesc ca li se umfla picioarele, pana cand devin doar niste picioare, care de fapt nu umbla. Apoi harsh, lama, curentul electric sau ce altceva ii mai scuteste de chin. Apoi noi! Ii ciopartim si facem “bucate alese”. Insa omul e si mai tenace, nu se opreste doar la pui, face la fel si cu celelalte animale. Chiar si cu cele salbatice. Nu stiu daca desenul animat Bambi a fost facut dupa poezia “Moartea caprioarei” a lui Labis, si nici nu e important pentru ca efectul si cauzele sunt aceleasi, asa ca revazandu-l impreuna cu fiul meu, am constatat ca nu poate sa inteleaga de ce a disparut brusc caprioara mama, in mijlocul saltului, la fel nu intelegea de ce a luat padurea foc. Eu stiu, pentru ca oamenii sunt cruzi si prosti. Combinatia care merge la sigur catre o distrugere eficienta.

Intr-o statie un manifest mic, timid, ca un “ajutor!” stins, fara speranta: un pui galbior langa care sta scris “Jesus loves me too!”

Intrati pe www.peta2.com

La doua blocuri de noi, cu vedere spre Danforth Avenue, langa un parc de copii cu leagane si tobogane, destul de chunky - strajuieste un templu Masonic. Cu sigla de metal si aer misterios. E mai mereu intunecos, si pare ca nimic nu se intampla in burta lui, dar din cand in cand cate o duba opreste, coboara insi: intra. Pe laterala templului e lipit un afis mic “Saloon - special events rental”.
Tot pe Danforth Ave., daca o iei incet la picior catre Coxwel mai dai de o biserica menonita, de o biserica scientologica, o moschee, una anglicana, una baptista, una catolica si una greceasca de rit ortodox. Si ca si fie toata lumea multumita, din loc in loc “United Church”.

Exista opinia ca botezul crestin la ortodocsi la varste asa mici e nu e relevant, ca omul ar trebui sa isi aleaga constient o biserica si Dumnezeul caruia sa I se inchine. O fi, ce sa zic, dar ce te faci cu atatea oferte, ca pana sa te hotarasti, risti sa ajungi la batranete (sau mai rau), si tot sa nu fii gata. Poate chiar ajungi sa zici ca toti dumnezeii sunt buni, ca un mediocru.

In fata unei biserici anglicane de pe Woodbine Avenue, intr-o Duminica statea scrisa o chemare catre cele sfinte, cel mai probabil adresata tinerilor: “God is like coca-cola: He is the real thing!” si pe partea cealalta scria: “Shock your mom – Go to Church!”


***

Mai multe adevaruri - nici un adevar. (Petre Tutea)

***

gange digital

Sunt argesean. Dar ieri l-am vazut pe Buda intr-un cadillac pe Highway 7, undeva intre Woodbine Avenue si Highway 404. Statea pe locurile din spate, impreuna cu Shiva si Krishna, sau poate ma insel. Oricum eu eram cam obosit de la lucru, iar el era din lemn aurit.

Despre straturi.
Daca iei un copac si il ucizi, nu ca ti-ar face placere, dar ca sa verifici ce spun eu, si ii dai la o parte primul strat, vezi alt strat, si tot asa, strat peste strat – vezi cum a trecut timpul. Iconarul ia un strat de lemn, pune un strat de munca sa il lustruiasca, apoi un strat de grund, unul de adeziv, apoi unul de panza, din nou unul de grund, unul de slefuire, si apoi straturi de culoare, straturi de aur si lac, la final mai multe buze.
Straturi de sarut.

La biserica domneasca straturi de ingeri si sfinti. Stau cum i-au asezat oamenii, cuminti, unii peste altii, asteptand in veac sa vina studentii in primul an la restaurare sa ii retuseze, la ochi, la sprancene, la haine, ca pe actori inainte de a intra pe scena: ta-daaaa! Suntem noi, sfintii! Daca nu ne recunoasteti nu e pentru ca nu mai credeti, nuuu, ci pentru ca suntem machiati si imbracati diferit.
In mormant batranii nostrii sub straturi de pamant, iarba, lacrimi, nori, uneori uitare.
Undeva un copil invata sa aseze straturi peste straturi crucea, cu trei degete stranse buchet, pe frunte apoi pe piept, pe umeri.
Straturi de credinta.

Cei doi se cauta pe strazi si prin aer se striga. Se cauta in cartea de telefon ca intr-o biblie. Sa cauta ca niste adami si eve in cartea neamurilor cu telefon. Azi toata lumea are telefon. Dar nu toata lumea asculta jazz. Sunt unii care nu asculta muzica deloc. Cand nu asculti muzica esti slut. Pentru ca nu ai urechi. Stiti care e apocalipsa in cartea de telefon? Vor veni vremuri cand adevarul va avea atat de multe numere la care poate fi gasit, chiar si fax sau e-mail, incat oriunde vei suna va fi ocupat si ti se va pune o melodie in asteptare, poate piesa aia din titanic, ce-or face atunci oamenii fara urechi nu stiu!
Oricum ea formeaza numarul lui si el pentru ca asculta jazz aude soaptele. Le ia pe fiecare si le coase una de alta, face o patura, se inveleste, adoarme. Asta e cu iubirea. Sa dormi sub straturi de soapte.
Sa nu va luati deci niciodata robot telephonic. Pentru ca trebuie sa fiti acolo, fir-ar sa fie, sa raspundeti!

In cana de cafea se invart niste bucle de lapte. Peste drum de cafenea, intr-o vitrina sta Buda de lemn langa niste manuale de sociologie. Nu isi vorbesc. Nu schimba informatii. Nu e ca intre oameni.
Acum in Cadillac se plimba iarba de gazon, isi aranjeaza freza verde pe-o parte cu grebla, in oglinda laterala.
De obicei ea se opreste si isi verifica rujul de pe buze, oglinzile oricarui Cadillac sunt bune pentru asta.
Ce e sub stratul de fericire?
Prin gaurile receptorului de telefon ies ca din masina de tocat carne, cuvinte grele, inghesuite in mate de carnati. Mezeluri din carne si oase si vise tocate. Cu termen de garantie.

Daca ai pune doar o carte in biblioteca ar suferi depresii repetate, si de singuratate s-ar citi pana cand literele s-ar agata pagina de pagina si nu s-ar mai putea deschide la nimeni. Ai putea sa duci atunci cartea la un psihanalist, sa o aseze pe o canapea, sa o hipnotizeze, doar doar s-o deschide. Cartea.

Cate straturi de incredere si speranta sunt intr-un ceas mecanic? Dar intr-o pasare?
Dupa sfarsit ce mai urmeaza?

Si ea si el cauta in cartea de telefon. Editia de anul asta. Dar ce incredere poti sa ai intr-o carte cu errata?
Din pagini zboara literele catre tarile calde. In locul lor vin alte pasari. Se pare ca cineva a lasat deschis aerul conditionat in Alaska si de acolo tot frigul si vantul asta. Intentionat. De asta e nevoie de soapte la nivel industrial. Dar nu are legatura cu incalzirea globala.
Si nici cu diminetile mele de sambata care isi injecteaza cafea in vene. Daca ai pune cafea in loc de apa intr-un acvariu, mai tarziu pestele s-ar putea sa iti ceara o tigara. Si un foc.



Cate straturi imi lipsesc.

nunta rachetei cu raza lunga de actiune

Razvan Mitulescu, Toronto 20 septembrie 2007

In ultima vreme tot se duc pe lumea cealalata diverse personalitati, mai mult sau mai putin universale – scriitori, actori, cantareti. Zic asta pentru ca in ziua de azi greu de spus cine va ocupa vreun loc in memoria colectiva peste 50, sau mai rau, peste 300-400 de ani.

In zilele noastre, unii au parte de un moment de celebritate, si asta le e apoi de ajuns sa reuseasca mai departe, e ca un motor propulsor celebritatea. O emisiune de o vara la tv, o mica inventie, un loc in guvern, o carte bestsellerita sau un hit muzical, si apoi cu uneletele eficiente ale impresariatului, ajungi sa castigi o gramada de bani. Totul e sa alimentezi sterile despre ce-ti mai face moaca sau buzunarul, ca sa nu te uite lumea.
Tot mai multi avem sansa la acele 15 minute de celebritate prezise de Warhol. Avem tv, radio, ziare. Dar avem pentru cei mai multi, internetul e cel mai bun surogat in underground-ul media pentru a deveni “celebru”. Postezi o poza, un text sau un filmulet undeva, pe vreun forum sau blog, si contorul discret din josul paginii te face sa te indrepti de spate, sa te uiti in zare increzator si mandru ca ai deja 237 de vizitatori care “te stiu” de acum, iar numarul creste.
Pe drumul catre celebritatea reala unii sunt ca niste cantareti de karaoke; canta fals dupa un negativ, si dau senzatia ca se distreaza.

Internetul e environmental friendly. Nu se mai taie copaci sa se scrie milioane de epistole, sa se scoata milioane de fotogafii, consuma putina energie electrica si spatiu, consuma putin plastic.

Poezie environmental friendly.

Scrisa pe net de catre prieteni, fara pretentii de hartie, fonturi speciale, asteapta in server sa fie citita. Doar ca nu poti sa o arunci in nisip in graba in timp ce fugi sa te arunci in valuri, undeva departe pe vreo plaja.

Moartea environmental friendly.

Nu scoate fum, incalzeste doar local, si nu lasa urme radioactive dupa ce a fost parasutata din avion, ca o balerina dementa.
Despre cea mai puternica bomba “ecologica” fabricata de rusi si deja experimentata in direct la tv. Astia, alde rusii si americanii tot isi mai arata muschii unii altora, asa cum copiii isi arata cu mandrie primele fire de par pubian.
Ea, bomba, e deja celebra, dorita, temuta si respectata ca nu e atomica ca altele, ridica intrebari si deja tone de roca. Si daca va ridica si niste vieti, o va face cu cel mai al dracu respect pentru natura.
La nunta zgomotoasa a bombei cu pamantul, suntem toti putin…miscati.

Cultura automobilului se face pe campii intregi transformate in sosele. La anumite momente ale zilei pare ca toate masinile din lume sunt parcate pe sosea. Nimic nu se misca. Traffic jam. Nu iti ramane decat sa asculti la radio sau vreun cd personal. “Emerica - Just a wasteland of human feelings”, asa cum statea scris cu pixul pe rucsacul jegos al unui adolescent cu par roz, cercei in nas si spranceana, blugi rupti – tanarul stereotip - evident in razboi cu toata lumea. Probabil peste cativa ani va plati rate la masina, la casa, va purta cravata la serviciu si va face turism in Europa. Va avea 3-4 copii dupa el. Asa arata aici familia canadiana standard, 3 sau 4 copii. Canadian standard insemnand albii de 2-3 generatii pe aici. Extrem de politicos. Si mentalitate diferita fata de familia romana, sau europeana in general unde familiile in present se cam opresc la 1 sau 2 copii. Chestie de mentalitate. Unii zic si de spatiu. Poate e si nevoia de a fi cat mai multi, din moment ce aici se au doar pe ei, rupand lantul rubedeniilor de peste ocean. Sa fie mai multi la masa de sarbatori. Populatia nativilor, e rara. Am intalnit unul singur pana acum. Facea pe malul lacului niste structuri din piatra, puse una peste alta in echilibru instabil. Practica asta e un fel de sport de agrement, derivate din vechime, cand stramosii lui faceau inukshuk la hotare, pentru semnalizare si inchinare diversilor zei.

Seara pe plaja, cativa tineri fac jogging. Luna iese din lac si ne face o poza. Iese miscata.
Atunci lacul se face deodata sul si vedem cum pestii joaca barbut undercover. Perechea din fata noastra a dat de doua-trei ori din maini si a zburat lin peste centrala nucleara, care tocmai isi facuse un ou prajit.
E doar una dintre serile obisnuite pe malul lacului Ontario.

****

Nota:

Multumesc echipei de la Acasa Media pentru publicarea acestui material (inclusiv fotografia creatie proprie) in numarul 28 al revistei "Acasa"

****

The early morning white limo

Razvan Mitulescu 24 august 2007, Toronto

Ca sofer de limuzina lucrurile trebuie ca iti par anapoda. Dimineata te urci la volan, dupa ce mai intai ai dat roata tablaraiei pe 4 roti, sa vezi daca nu a capatat vreo zgarietura peste noapte. Sau vreo gaura in pneu. Nu trebuie sa aiba nici fire de praf pe ea, e alba. Ca zapada.

De la pranz incolo, ii duci cu limuzina - miri si mirese. “Cu limuzina aia am fost noi in ziua nuntii” vor zice ei. Unii dintre ei se despart mai apoi, dar niciodata nu pleaca la tribunal in limuzina. In portbagaj, duci valize. Odata ai vazut o fata intr-un film pe post de valiza. Pentru droguri. Le ducea din Columbia in America. O punga s-a spart in ea, fata a murit, niste barbati au taiat-o pe burta ca pe orice geanta de piele careia i s-a blocat fermoarul. Sa scoata drogurile.
Faci plinul. Te intorci acasa ca in fiecare zi, uiti cate perechi ai dus azi, cati oameni importanti, actori, mafioti, cate orgii ai vazut incepand inainte sa se ridice peretele despartitor dintre tine, doar soferul, si ei – doar calatorii decadenti ai limuzinei albe.

Despre vehicule

Eu sunt un vehicul. In mine calatoresc prin lume, o gramada de vise. In femeia mea a calatorit fiul meu, pe strada, si chiar si cu avionul. Si el avea un perete despartitor. Femeia mea – limuzina mama.

Copacul e un vehicul, in care frunzele calatoresc de la verde la ruginiu, pasarea e un vechicul, de la un copac la altul. Calatorul isi e propriul lui vehicul.
Muzica e o limuzina transparenta. Eu cant la chitara. Uneori. Alteori la blockflute sau saxofon. Rareori. Dar ma plimb cu limuzina de cristal a sunetelor. Cineva intr-un roman observa despre chitara ca e un instrument sarac. Nu ca pianul de exemplu, care are mult mai multe octave. Instrumentele nu sunt in competitie. Oamenii cred ca daca ei sunt mereu in competitie, si celelalte lucruri sunt la fel. Eu cred ca cineva suficient de talentat ar putea sa interpreteze o hora si la fluierul piciorului.

Aici aproape totul este despre vehicule. Aici masinile sunt ca pantofii. Musai sa te “incalti” dimineata cu ele. Totusi nu poti sa nu observi ca aici masinile sunt la fel de lipsite de farmec, ca si femeile. Conform unei zicale contemporane citadine din Romania - care nu duduie totusi de intelepciune ca vechile zicale - masina si femeia nu se imprumuta. Aici iti vine sa te descotorosesti de ele. Partea buna e ca cei insurati nu au ispite pe strada si la serviciu, nici macar de “clatit ochii”, cu atat mai putin sa le vina sa isi schimbe masina sau femeia prea des. Conceptul de “utility vehicle” inlocuieste cu success orice tendinte de stil si celor singuri, nu le ramane decat sa se apuce de baut ca sa poata sa doreasca “utility” femeile care populeaza locurile de aici in chip de mame, iubite sau femei singure, cam ca orice femei in general.


Despre materia care canta.

Modul Ionic. Misti usor mana din cot spre stanga. E un mod natural. Ceva ce ai mai auzit si te simti familiar cu notele care aluneca pe scala, ca niste copii care ies la joaca. Apoi incerci modul Doric – misti acum podul palmei inspre sus, Phrygian – capul inclinat spre dreapta - Lydian, Mixolydian si deja transpiri si te temi ca nu o sa poti respira in lumea aceea deodata stranie si aglomerata si iti imaginezi ca ar trebui sa fii extraterestru, poate klingonian. Te ridici incet la Aeolian si Locrian. Toate structurile astea traiesc acolo, agatate pe griff de corzi, in fiecare chitara. Stau tacute pana cand ajungi sa te cunosti cu ele. In lumea lor de lemn, fier, nylon si lac.

Despre cuvinte

Daca citesti un text in care literele din cuvinte sunt inversate, dar prima si ultima sunt corect puse, nu intampini nici o dificultate. Fraza are acelasi sens. Unii oameni oricum asa scriu. Dislexie. Ce auzi daca amesteci notele din Phrygian, dar mentii prima si ultima nota corect? Posibil distonie, dar nu e o afectiune, ci nepricepere.
Cuvantul poarta imaginea obiectului. Gandeste-te la un cuvant obscen. Daca ii inversezi literele din interior si ii pastrezi contextul, iti vine in cap aceeasi imagine, dar e cumva imbracata sumar, ca si cum cuvantul ar purta chiloti.
Structurile muzicale insa nu au imagine. Prin urmare nu pot fi obscene.


Povestea asta e un vehicul.

I Blog You, Too

Razvane! Prietenul meu, salud salud salud, si bine-ati venit la viitorul, Neb 2.0.

Ne asteptam,
Josham


P.S. Sper sa cream ceva frumos si perceptiv aici si alt-undeva.

P.P.S. Ma bucur ca ti-a placut CD-ul Available Light.
Hai sa citizi ceva mi-a scris prietenul meu Alexei "The Old Space Ranger" Panshin despre fata CD-ului:




" The picture itself is beyond price. It's a gift from God:

It's totally real, unposed and in the moment.

But it can't quite be read because of the building and shadows behind.

The sharp dividing line of the building edge gives the picture a very designed look.

The picture has a moving symbolic or metaphorical transformational meaning.

It's universal, not personal.

And it glows.

Blessings on Elena for catching the bird on the wing. And blessings on you for recognizing the picture when you saw it."

Zic eu, "Blessings on you, Razvane, for finding and marrying Elena."

P.P.P.S. Radio Free Earth is playing at the Peace on Earth Festival, at the Greek Theater, at the University of Arkansas at Fayetteville, AR on Saturday September 15, around sundown... For more info see Radio Free Earth's web site.

Razvan, check on your link to our site. It's radiofreeearth.com.

Cu drag,
Josh

I blog you

Razvan Mitulescu, 21 iulie, Toronto


Intr-o noapte am visat ca mi se umflase degetul aratator. Se tot umfla si ma durea. Cu un cutit am facut o mica crestatura in deget, pe o parte. Din deget au inceput atunci sa iasa zglobii, pesti mici argintii, odata cu un suvoi de apa limpede, lasandu-mi in urma o senzatie de usurare. Strangeam de deget sa ii scot pe toti. Dupa ultimul peste, prin taietura din deget a iesit bombanindu-ma, Jiminy Cricket - greierele din Pinnocchio angajat full-time pe post de constiinta.

Visul mi-a lasat un gust placut, desi degetul ma durea de-adevaratelea. Poate ca eu sunt balena care i-a inghitit pe toti, daca mai tineti minte povestea! Sau poate e doar copilul din mine care cere ajutor, speriat de prognozele vremii de adult.
Incet-incet, constat ca seman tot mai mult cu tatal meu. Din voce si din unele gesturi. Ma surprind descoperind acest lucru cu placere totusi - mult timp vroiam sa ma deosebesc, dar nu numai de el, ci in general. Acum deja il pandesc pe el, pe tatal meu, cum se face intrezarit din mine. Citeam undeva ca asta e semn ca imbatranesc. Dar mai e mult pana acolo.

De curand am fost la concertul The Police, la Air Canada Center. O sala enorma care s-a umplut pana la ultimul loc. In deschidere au cantat cei de la “Fiction Plane”, o trupa britanica de care nu stiam, avandu-l vocal pe cine credeti? Pe fiul lui Sting! Insa nu m-as fi asteptat sa-i semene atat de mult vocea, atitudinea pe scena, compozitiile. Grupul – tot 3 ca si “The Police”, el tot la bas, ca si tatal lui. Concertul a fost senzational. Vorbesc de al tatalui.

Ma uit la prietenul meu. Si el seamana tot mai mult cu tatal lui. Vorbim despre asta.

Mai nou am o alta jucarie; ma tot gandesc sa imi fac un blog. Sa invit si eu prietenii sa scrie lucruri interesante, sa avem comunitatea noastra de idei. O noua organizare sociala, un nou limbaj. Ai putea spune “te blog frumos sa nu mai stai asa mult pe net!”! sau “azi ploua pe blog!” Blogul va imbatrani odata cu mine, cu noi toti cei din comunitatea blogului unit si liber. Am sa pot sa ii expun si fiului meu speranta ca va face update blogului pentru mine, cand voi fi batran (in loc de clasicul “imi va aduce si mie o cana cu apa”)
Verb universal – conjugare libera. Agora pe net.

Ca o paranteza, zilele trecute citeam despre comunitatile virtuale care sunt foarte reale de fapt, si ca a fost prins cel care isi purta jihadul in chip de commandant, pe un forum dedicat. Se pare ca activitatea lor a fost extrem de puternica si de eficienta.

Cararile intre oameni sunt deja tot mai mult fire intr-o retea, si chiar doar niste lungimi de unda. Ca la circ – vom practica mersul pe fir, pe unda, de la unul la altul! Sa fi scapat oare de viziunea sumbra in care sfarsitul omenirii va fi atunci cand nu vor mai fi carari intre case?

Pana atunci insa, I blog you all!

Picatura 4

Razvan Mitulescu, 3 august 2007, Toronto


Ati observat ca in general oamenii isi fixeaza repere de timp in cifre rotunde? Ne vedem la 5 si jumate sau la si douazeci.. Nimeni nu isi da intalnire la cinci si unspe minute. Daca intarzii ti se aminteste de “sfertul academic” ca de un timp respectabil, cu studii inalte, ca si cand “12 minute” ar fi analfabete.
Incepi serviciul la sapte dimineata. Ajungi la sapte si 3 minute, dar treci in condica “sapte-zero-zero”, 3 minute nu conteaza iti zici. Daca ai ajuns un pic mai tarziu insa - la si 9 minute - si erau deja alti colegi inaintea ta in birou, cu cafeaua aburinda in cana de serviciu (pe unele scrie “who is the boss ?”), treci in condica “sapte si zece”. Lasi un minut de la tine, desi pe asta il simti si planuiesti sa ti-l rascumperi citind inca un articol din ziarul colegului care vine cu metroul.

Ca si cand timpul nu ar trece continuu, ca si cand spatiul intre “si 5”, “si 10” si 15 ar fi gol, ca si cand putem ignora un minut.
Pledez pentru demnitatea minutelor dintre “si cinci” si “si zece”.

Ce-ar fi daca la fel ar sta treaba si cu lungimile? La oftalmolog ti-ar da dioptrii din 5 in 5. Sau daca autobuzul ar lua tot a cincea persoana din statie? Cum te-ai simti atunci sa fii mereu persoana 3 sau 4? Sau daca firele de par ti-ar creste doar din cinci in cinci? Ori inima ti-ar bate … ai tine-o tot intr-un atac de cord! Probabil ca ar fi imposibil sa innoti intr-o mare facuta din picaturi rare, tot din 5 in 5. totul e continuu. Ce ai intelege daca ai citi paginile unei carti din cinci in cinci?

Totul e legat, secundele de molecule, undele herziene de caietul de fizica al elevului de liceu, romul de marinar. Hazardul are o consistenta a lui. Axiomele sunt copiii rebeli ai conventiilor cu care vietuim noi intre doua diviziuni de timp si spatiu, oricat de mici. Vibratia miraculosa din care e facuta viata, poate fi determinata printr-o ecuatie poetica, multumitor de exacta. Ma descumpanesc insa numerele cu 33 in perioada. Sau 66. Sunt ca niste discuri de vinil zgariate, fac acelasi loop la infinit, ele nu stiu de sfertul academic, nu ajung niciodata la o intalnire. De cata dragoste e atunci nevoie sa poti sa le iubesti si pe ele?

Stau pe fundul piscinei - in apnee - si privesc la picioarele oamenilor de deasupra cum se misca ritmic. Ma uit la ceas, simt ca inca mai resist. Incep sa-mi aud inima in urechi. Ma uit din nou la ceasul meu automatic ale carui limbi aluneca lin, nu sar din secunda in secunda ca cele electronice sau cele cu quartz.
Si mi-e imposibil sa ma hotarasc in ce moment sa ies pentru portia de aer. Pot oare sa mai rezist pana la si 15?

Plastic faith

Razvan Mitulescu, Toronto, 13 iulie 2007



Mergi pe strada intr-un oras nou, o tara noua, te bucuri de lucruri noi. Faci poze, bei un suc, nimic neobisnuit pentru o plimbare de amiaza cu familia, sambata. Esti incitat de varietatea culturala, discuti pe teme interesante cu femeia ta, arzi de nerabdare sa ajungi la o expozitie de arta in aer liber in Nathan Square. Si pentru ca esti mai pregatit poate decat altii sa vezi arta in diversele manifestari ale vietii urbane, te uiti cu nesat in jur, prin ganguri, pe la ferestrele caselor, la amenajarile localurilor, la imbracamintea oamenilor, la peretii inviorati de stencils&graffity performant, faci “leche vitrine” in fata magazinelor (sau “window shopping”, cum se zice aici) si comentezi aprins obiectele ciudate pe care oamenii sunt dispusi sa isi dea banii.

Dintr-o vitrina, o papusa te scoate din amorteala de pe asfaltul incins de vara si umezeala amiezii din Toronto. Intre o gramada de linguri de plastic, cratite de aluminiu, sacose de diferite marimi si mici biciclete, ceva te face sa discuti pe alt ton, desi mai degraba ai fi baut o bere.
***
“Jesus action figure” scria pe pachetul care mi-a atras atentia. De sub tipla in care statea tintuita, ma privea fix o papusa mica sub forma de Iisus. La coate si la umeri are articulatii. Cum am aflat mai tarziu, sunt concepute special ca sa poata sa ridice mainile catre cer in gesturi dramatice.

Ma gandesc ca oamenii zilelor noastre au tendinta sa murdareasca totul, de la miturile traditionale si pana la sacrul religios. Se incearca, poate din motive ideologice sau poate din motive comerciale, sa se reduca importanta unor concepte si personaje, pentru ca mai apoi sa li se aduca in concurenta sau dimpotriva unificare in promovarea pe piata, pregatindu-se terenul si punand astfel pe picior de egalitate noii idoli ai vremurilor noastre: personaje banale in general staruri de cinema, carora evident, nu li s-ar fi putut ridica nivelul. Pana la urma mai putin conteaza motivele, atata vreme cat rezultatul acestei demitizari da nastere la extreme, astfel ca langa papusa barbie si omul paianjen, sta si Iisus. Aceste obiecte sunt destinate copiilor, in principiu pentru joaca, dar afli ca mai fac si obiectul obsesiilor unor oameni mature (nu ca asta ar justifica aparitia papusii cu pricina), care considera colectionarea acestor “action figure” un act artistic, ajungand la enuntari de genul “unde pe vremuri statea un Rodin, acum poate sta printesa Leia sau Yoda” ca mai apoi sa se faca trimitere catre pop-arta lui Warhol si cutia lui de conserva cu fasole. (The Globe and Mail, din 13 iulie 2007).

In aceeasi idee, dintr-un alt articol din “The Economist” am aflat ca saptamana trecuta s-a lansat cu mare pompa telefonul mobil iPhone, de la Apple, supranumit “Jesus phone” sau cum citeam in articol, “Where would Jesus queue?”. Mai catre finalul articolului apare si comentariul conform caruia “nici macar telefonul lui Iisus nu e fara cusur” pentru ca cei peste 500.000 de indivizi care s-au bulucit sa cumpere telefonul miraculos, au blocat catre seara operatorul AT&T, supraincarcat de fanaticii care se uitau dezamagiti ca superscula lor de 500 de dolari zace inerta.

Pe scurt, pentru ca s-a tot scris si probabil nu as face decat sa repet lucruri spuse mult mai bine de altii, am sa amintesc ca tonul a fost dat demult, Juda fiind primul comerciant de Jesus. Revenind mai aproape, intr-o flower-power-opera rock, Iisus devenea superstar. Cu toate astea, amprenta lui lipseste de pe aleea celebritatilor din Hollywood.
Apoi cel care l-a facut celebru pe Iisus (ingrozitor!) in filmul lui Zefirelli, Robert Powell, intra in folclor cum ca nu ar mai fi jucat de atunci in nici un film, condamnat de chiar succesul lui.
Mai recent, alta “coborare” printre oamenii mici pusi pe vanzari mari, codul lui daVinci, in care Iisus traieste o viata de familie si o poveste umana de dragoste, dand nastere la comentarii justificatorii de genul “de ce sa nu ii dam dreptul lui Iisus sa aiba o viata normala, de se sa nu fi fost posibil ca si el sa se indragosteasca”, ca si cand doar atat mai ramasese omenirii de inteles din viata si din invataturile Lui, asa ca de acum, pe langa sport, masini, politica, mireanul deslusea treaba cu Iisus vs. eros.
Mai tarziu incitat de fenomen, am dat un search pe net si am gasit mai multe action figure cu Iisus, plus un filmulet cu niste copii care chinuie papusa lui Iisus pe YouTube.com. Puteti sa va distrati (unii chiar sa va intristati) cu selectia facuta de mine mai jos.
Concluzia acestor nivelari, cum spunea un prieten, a acestui salt in gol s-ar putea sa ne prinda cu parasuta defecta, riscand sa nu mai avem pe nimeni deasupra noastra. Nu mai e decat un pas de aici pana la a face search pe workopolis.com pentru a vedea daca nu cumva sunt locuri libere pentru meseria de Iisus. Se va gasi cineva sa creada ca postul e vacant, Iisus fiind plecat mai tot timpul prin turnee. Deja s-a facut al doilea film in care cineva se joaca de-a Dumnezeu (Tatal, de data asta) pentru o zi. De-o ingamfare nemarginita, chiar daca la sfarsitul filmului, in stilul hapiendistic american omul isi da seama de neputinta lui, si tot se trage de bracinari cu Dumnezeu de parca ar fi colegi.
Toate astea in timp ce in lumea araba, oamenii au iesit in strada pentru mult mai putin, cand un tabloid belgian a publicat o caricatura cu Allah.

Pana la urma nu stiu daca e bine sau rau ca Dumnezeu Tatal si Iisus sunt prezenti pana si in calculele mercantile ale producatorilor de jucarii si filme si alte distractii media. Poate ca ar trebui sa fie chiar bucurosi ca li se face reclama gratis ?!

Pana una alta, puteti si voi sa cumparati chiar niste “talking action figure” Jesus+Einstein de pe www.amazon.com, (si daca vreti mai ieftin ii luati impreuna cu numai 57.98$)