Friday, June 18, 2010

Yours to Explore



Poate vei spune că mă leg prea mult de cuvinte. Dar nu se poate să nu observi că atunci când ieşi pe stradă, spui că te plimbi printre oameni şi că atunci când intri în relaţie cu oricare dintre ei, aceştia se transformă în ceea ce fac. Societatea, deşi este formată din oameni, preferă să ne numească pe fiecare după rolul lui. Este mult mai confortabil așa, pentru că atunci când guvernele ne trec la coloana ”resurse”, nimeni nu le poate acuza de control asupra oamenilor. Rolul nu este absolut, ci ne transformăm pe rând din doctori în pacienţi, în funcţie de care parte a patului de spital ne aflăm, suntem vânzători sau clienţi, depinzând de accesul la sertarul casei de marcat, ne numim simplu și crud „ţinte”, dacă suntem în faţa glonţului sau cu mandrie debilă “soldaţi”, dacă stăm în spatele puștii. Mai ţii minte povestea „Prinţ şi cerşetor”? Poate din bun simţ, prinţul a vrut să se pună în pielea celuilat, deşi era evident că nu ar fi ajuns vreodată în situaţia cerşetorului. Ideal ar fi să încercăm să fim câte puţin din fiecare, înainte de a intra în interacţiune cu cel de lângă noi. Înainte de a intra în clădirile instituționalizante. Uşa te pune într-un raport. Când intri, rolul uşii este să îţi pună o etichetă, să te scoată din mulţimea anonimă. Până şi atunci când intri în propria casă, eşti fiu sau tată. Când ieşi însă, uşa îţi redă libertatea. Te spală de toate etichetele, în stradă redevii un om între oameni. De aceea atunci când cauți o soluție spui cu naturaleţe „caut o iesire”. Pentru că în realitate cauţi libertatea. Iar libertatea este printre oameni. Există un singur moment când îţi doreşti o Intrare. Însă aceasta nu este intrarea ta, ci intrarea Lui Iisus Hristos în viaţa ta. Pentru aceasta nu e nevoie decât să deschizi uşa: atunci El intră, iar tu îţi primeşti libertatea.

În oraşul nostru vine G20. În joacă, dacă ar fi să mă iau după gardurile de sârmă cu care au încercuit centrul oraşului, sau după miile de poliţişti care vor sta de pază, după faptul că vor paraliza orașul și că au cheltuit sume enorme pentru desfășurarea întâlnirii, mi-aş putea imagina că e vorba despre nişte creaturi extrem de periculoase, care nu au voie să scape în lacurile din Muskoka (pentru a le deruta și calma, le-au făcut un mic lac artificial într-o clădire, proiectând imagini cu peisajul respectiv pe peretele din spate). G20-ii sunt nişte produse de laborator. Se pare că odată au fost oameni. Rolul lor acum e să ne hotărască soarta. Sună ca un scenariu SF hollywoodian, nu? Trista realitate este că poliţiştii îi păzesc pe ei de noi, şi nu invers. Sâmburele de adevăr în toată povestea e că ei într-adevăr ne hotărăsc viitorul. În adâncul sufletului, fiecare dintre noi speră ca G20-ii să îşi aducă aminte că şi ei sunt parte din cifrele care umplu tabelele la rubrica „populatie”.

Actorii de teatru sunt poate fiinţele care experimentează cel mai eficient punerea în persoană. Toţi actorii pe care i-am cunoscut sunt pasionali şi se bucură de clipele lor ca şi cum ar trăi mai multe vieţi; ei sunt pe rând fiecare din noi. Ei ne demonstrează odată în plus că revenirea la mulţime nu depersonalizează, ci dimpotrivă, umanizează. Și asta devine evident atunci când la sfârşitul spectacolului, sala aplaudă omul de pe scenă şi nu personajul cu care el se îmbracă în piesă.

Ai auzit de "infiltratori"? Sunt un fel de personaje fără piesă. Ei practică explorarea urbană şi fac o încercare temerară de a dezvălui secrete, umanizând astfel interiorul clădirilor, tunelelor ori al altor locuri în care cei mai mulţi dintre noi nu vor intra niciodată. Dacă e să le aplicăm standardele sociale, atunci ei sunt niște indivizi care se deghizează şi mint, ca să poată avea acces în locuri interzise. Sunt la limita legii. Dar eu prefer să mă gândesc la ei că la nişte actori perfecţi. Priviţi din punctul ăsta de vedere, ei se costumează şi învaţă un rol. Vor trebui să aibă mult curaj şi să improvizeze foarte mult, pentru a interacţiona cu oameni care nu sunt avertizaţi de acest joc. La sfârşit, când îşi publică aventurile pe internet, noi spectatorii, aplaudăm. Aşa am aflat că la Hotelul Royal York, misteriosul etaj 19 este la fel de opulent ca un palat şi este dedicat întâlnirilor importante şi secrete, iar pe acoperiş, administraţia creşte albine şi îşi produce mierea pe care o servește clienților. Sau despre epava eşuată în lacul Ontario, undeva între Hamilton şi St. Catharines, vas care a reprodus modelul adevăratei “La Grande Hermine” (care a navigat pe apele Canadei la inceputul secolului XVI). Sau că în tunelul metroului, aproape de staţia Sheppard se află încă o maşinărie uriaşă de găurit tunele, ca o cârtiţa stricată prin craniul căreia te poţi plimba. Sunt tentat să visez că simpaticii infiltratori vor încerca să treacă şi de gardul de sârmă, ca să facă o poză lui G20. Să vedem și noi cum arată creatura.

Între timp, în Guatemala cineva a dat o gaură perfect rotundă în centrul capitalei. Acolo va instala o agăţătoare suficient de mare şi va purta Pământul la gât, ca pe un pandantiv cu poze. Poze cu chipul nostru de oameni.

 
 
Nota:
 
http://www.infiltration.org/
 
Mulțumesc Elenei mele pentru inspirație