Wednesday, November 28, 2007

one dollar nation

Brownies, cele mai bune fursecuri cu cacao ever - descoperite intr-o vizita scurta si plina de sperante la niste emigranti deja ponositi cu probleme intr-un cartier marginas din Toronto - nu mult diferit de Pantelimon.

Tot atunci am mai facut o descoperire: one dollar store.
In traducere libera: orice articol din magazin pentru un dolar.
La ceva vreme dupa, cand am intrat prima oara intr-unul, m-a apucat durerea de cap de atata varietate. Totusi, marfa fiind de proasta calitate, ti se incing neuronii incercand sa descoperi in valmaseala urme de calitate acolo unde in mode evident nu poate fi. Jucariile sunt turnate prost, fara grija la detalii, cu vopseluri palite sau din contra - strepezite, hainele sunt o varza, ca celebrele turcisme romanesti de dupa revolutie, mancare nu am avut curaj sa iau. Am luat cuie si ciocan; intr-o zi ciocanul a cazut si i s-a indoit coada.

Dar o buna parte din importurile din China o constituie marfa de un dolar. Nu ai vrea sa stii care e costul de productie, probabil nu mai mult de 4-5 centi/produs. Asa proaste cum sunt, totusi inglobeaza un volum de munca enorm si la un moment dat tot iti vine sa te intrebi cum e posibil totusi si mai mult, oare cum arata viata oamenilor care fac lucruri de un dollar. Ce fac ei cand ies din fabrici, si se duc spre casa. Ce lucruri cumpara oare cei care produc one-dollar lucruri? De curand am citit un articol in Time si am vazut un film documentar – Manufactured Landscape – cu imagini care ar fi utopice daca nu ar fi reale: in fabricile chineze halele se pierd la zenit, iar in sirurile de bancuri de lucru se misca ritualic, précis ca niste mecanisme – chinezii. Toti imbracati la fel. Nu au voie sa vorbeasca intre ei, nu au voie sa rada. Cam asa cum a satirizat genial Charles Chaplin in “Modern Times” pranzul automatizat al muncitorului.
Investitorii capitalisti s-au bulucit in China si s-au imbogatit, iar ei, chinezii pleaca capul de mai multe ori modest, si isi mananca orezul pe fuga pentru 50-60 dolari pe luna. Pretul in noua sclavie. In rest, beneficiaza cu success de tehnologie invechita, de poluare, epuizare fizica, viata de cacat.

Desi unii ne arata exact ce se intampla acolo, totusi ne bucuram de aceste produse. Le intretinem cu totii agonia, prin nemasurata si nejustificata nevoie de lucruri multe si ieftine. Dar asta e deja o problema de morala elementara cu prea multe implicatii iar eu sunt atat de marunt.

Am sa ma ocup de chestii mai frivole. Adica despre momentul in care de atata abundenta si ieftinaciune, in mintea unora se degradeaza valoarea obiectelor, ajungand sa elimine calitatea din insusirile unui bun. Imi explic fenomenul prin nevoia noilor veniti intr-o tara straina, isi doresc sa aiba repede totul sau macar strictul necesar pentru casa, fara eforturi financiare, astfel ca in raportul calitate-pret intervine o a treia variabila: utilitatea, care substituie calitatea si redefineste raportul ca utilitate-pret.
Prin jungla de rafturi - indieni, arabi, africani, chinezi, est-europeni – one dollar nation.

Unii dau intr-o forma de psihoza, astfel ca dupa mai multi ani de la venirea in Canada, raman in one dollar nation, avand tot timpul impresia ca ce costa mai mult de un dolar e furt pe fata.
Mai sunt cateva elemente care alimenteaza aceasta psihoza: garage sale, value village, lucrurile scoase in strada, winners.
La garage sale, organizat in general sambata si anuntat prin afise lipite pe la colturile strazilor, lumea vinde obiecte mai noi sau mai vechi de care nu mai are nevoie. Un fel de consignatia de la noi. Fara taxe insa, fara impozite, fisc, etc. Gasesti la preturi de nimic canapele, dulapuri, covoare, televizoare, calculatoare, biciclete, jucarii, haine, tablouri, vesela, viniluri, carti.
Aceleasi lucruri second hand le gasesti la thrifth store - value village. Unele lucruri sunt ca noi, doar ca le iei cu 5-6 dolari.

Si tot astfel de obiecte gasesti din cand in cand pe trotuare, prin fata caselor.

Placerea alegerii nu mai exista, iei ce gasesti. Daca ai preferinte, trebuie sa te duci intr-un magazin normal si dai bani.

Un pic diferit stau lucrurile in reteaua de magazine winners, care proclama sus si tare ca vinde haine de firma la preturi comune. Si chiar asa este. Te duci acolo si poti sa gasesti haine de Tommy Hilfiger, Armani, de la Roots, Gap, etc, la preturi mult mai mici decat in magazinele lor de firma. Si sunt noi si nu neaparat demodate. Iesi cu punga plina multumit si furios in acelasi timp: uite dom’le ca se poate si nu tre’ sa vand casa pentru o amarata de jaca Armani. Care o fi secretul din spatele afacerii winners , care e in final valoarea reala a hainelor, nu prea te mai intereseaza. Daca cercetezi cine stie ce afli, poate ca si alea nu sunt tot decat one-dollar tzoale.

Cat costa un zambet? In Romania ma intrebam adeseori, pentru ca nu primeam nici unul. Aici lumea isi zambeste si se saluta. Chiar si cei din one dollar nation.
Poporul chinez exporta zambete.

*****
nota:
multumesc Bogdan Ionescu si redactiei ziarului "Acasa" pentru publicarea acestui material in numarul 33 din ianuarie 2009.

ps. fotografia este facuta de Edward Burtynsky - prezent si in filmul Manufactured Landscape cu imagini taietoare de rasuflare. http://www.edwardburtynsky.com/

Thursday, November 1, 2007

Un tramvai numit Credinta



In nordul orasului Toronto, Stephen B. Roman si-a imaginat si chiar a inceput constructia unui oras special: Cathedral Town. Un oras dedicat slovacilor din Canada, cu o arhitectura unitara, ce va avea ca centru de greutate o mare catedrala catolica de rit bizantin. Cand s-a inugurat catedrala, prima constructie inceputa, ca o inima sa pulseze orasul, a venit chiar Papa Ioan Paul II.
Si cam atat.
Deocamdata cand treci pe Highway 401 spre nord, catre Richmond Hill, vezi tot catedrala cu turlele ei aurite, in plin camp. Atat si nimic altceva, tarkovskian de-a dreptul.
Conceptul ma duce cu gandul la tabloul “La Citta Ideale” pe care si-l imaginase un artist necunoscut florentin. Daca te uiti pe site-ul official al orasului, nu ramai insa prea impresionat, si asa cum zicea dezamagit un forumist oarecare pe net, arhitectura mult laudata nu te inspira prea mult, e destul de insipida.

Imi aduc aminte de galceava din Romania anilor trecuti, cand cineva vroia sa construiasca Dracula Park si cam tot in aceeasi perioada s-au agitat spiritele si cu ridicarea Catedralei Mantuirii Neamului. In vest, de Halloween se vand tot felul de masti care se vor infricosatoare, in realitate hilare si de neinteles daca le asociezi cu colindatul copiilor si pentru bomboane. Dar printre scheleti, costume de mumii, pelerine si maturi de vrajitoare, intr-un magazin am vazut la un moment dat un kit de omorat vampirii: un tarus si niste funii de usturoi din plastic, o cruce. Credinta si stiinta nu intrau in oferta, poporul chinez inca nu a reusit sa le produca mai ieftine.
Imi imaginam amuzat ca patriarhia romana, ca un van helsing din dotare, tabara cu catedrala mantuirii neamului pe post de tarus drept in inima spurcata a Dracula-parcului. Dar pana in prezent, au ramas tot la faza de proiect, de vampirizarea banilor din buzunarul cetateanului s-au ocupat alte institutii superioare, gen “unirea shopping center” (am putea spune “gandirea shocking center”), Carrefour, Cora, etc.
Nu trebuie sa disperam, ingerasii nostrii de copilasi au in schimb la indemana canale care dau desene animate pline de violenta bruta, cu pusti, topoare, monstri marini, cocktail-uri Molotov, si nu simt lipsa spiritelor si altor personaje din cutia cu grozavii a mitologiilor romanesti sau universale.

***
Si hindusii au construit pe marginea lui Highway 421 cel mai mare templu hindus din America de nord, cu toata marmura sculptata de care e nevoie cand te apuci de asa lucrare.
In blocul nostru stau indieni din India. Ei sunt mai credinciosi poate, cel putin isi pastreaza traditiile mai bine. Femeile nu renunta la sari. Unii poarta turbane. Uneori miroase in tot blocul a curry, exotic si nelipsit din mancarea lor. Si desigur, ei nu isi omoara gandacii din casa, asa cum facem noi, crestinii. Dar si ei gatesc carne de pui, asa ca m-am linistit, nici ei nu sunt mai breji – cu un gandac-doi in plus, tot nu se afla mai aproape de nirvana. Iar eu parafrazez zicand ca in bucatarie cel putin, un gandac bun e un gandac mort.
Asadar, imaginati-va puii: in crescatorii, dupa cateva zile se trezesc ca li se umfla picioarele, pana cand devin doar niste picioare, care de fapt nu umbla. Apoi harsh, lama, curentul electric sau ce altceva ii mai scuteste de chin. Apoi noi! Ii ciopartim si facem “bucate alese”. Insa omul e si mai tenace, nu se opreste doar la pui, face la fel si cu celelalte animale. Chiar si cu cele salbatice. Nu stiu daca desenul animat Bambi a fost facut dupa poezia “Moartea caprioarei” a lui Labis, si nici nu e important pentru ca efectul si cauzele sunt aceleasi, asa ca revazandu-l impreuna cu fiul meu, am constatat ca nu poate sa inteleaga de ce a disparut brusc caprioara mama, in mijlocul saltului, la fel nu intelegea de ce a luat padurea foc. Eu stiu, pentru ca oamenii sunt cruzi si prosti. Combinatia care merge la sigur catre o distrugere eficienta.

Intr-o statie un manifest mic, timid, ca un “ajutor!” stins, fara speranta: un pui galbior langa care sta scris “Jesus loves me too!”

Intrati pe www.peta2.com

La doua blocuri de noi, cu vedere spre Danforth Avenue, langa un parc de copii cu leagane si tobogane, destul de chunky - strajuieste un templu Masonic. Cu sigla de metal si aer misterios. E mai mereu intunecos, si pare ca nimic nu se intampla in burta lui, dar din cand in cand cate o duba opreste, coboara insi: intra. Pe laterala templului e lipit un afis mic “Saloon - special events rental”.
Tot pe Danforth Ave., daca o iei incet la picior catre Coxwel mai dai de o biserica menonita, de o biserica scientologica, o moschee, una anglicana, una baptista, una catolica si una greceasca de rit ortodox. Si ca si fie toata lumea multumita, din loc in loc “United Church”.

Exista opinia ca botezul crestin la ortodocsi la varste asa mici e nu e relevant, ca omul ar trebui sa isi aleaga constient o biserica si Dumnezeul caruia sa I se inchine. O fi, ce sa zic, dar ce te faci cu atatea oferte, ca pana sa te hotarasti, risti sa ajungi la batranete (sau mai rau), si tot sa nu fii gata. Poate chiar ajungi sa zici ca toti dumnezeii sunt buni, ca un mediocru.

In fata unei biserici anglicane de pe Woodbine Avenue, intr-o Duminica statea scrisa o chemare catre cele sfinte, cel mai probabil adresata tinerilor: “God is like coca-cola: He is the real thing!” si pe partea cealalta scria: “Shock your mom – Go to Church!”


***

Mai multe adevaruri - nici un adevar. (Petre Tutea)

***