Oaia metafizică

Islanda nu are armată. Cine să invadeze o insulă acoperită de zăpezi şi cenuşă vulcanică pe care nu creşte nimic? (îmi şi imaginez la începuturi, nişte vikingi cu mutră aprigă cum îşi scarpină încurcaţi bărbile văzând că nu e nici urmă de copac cu care să-şi repare bărcile sfărâmate). Şi cu cine să facă armată? Sunt vreo trei sute de mii de oameni pe toată stânca. Oricare ar fi motivele reale pentru care ei nu bat penibilul pas de defilare, o declar ţara mea preferată. În timp ce noi ceilalti părem înţepeniţi pe scara evoluţiei, cum-necum islandezii ăştia au trecut clasa, pentru că de la Cain încoace mai toţi avem a ne teme de ceva sau cineva, de mă şi mir că încă nu ne-a crescut un ochi la spate. Dar ar fi nedrept să dăm vina numai pe el. Probabil ca părinţii lui (acel cuplu pofticios care din plictiseală sau pentru că pur şi simplu venise vremea să facă un salt gnoseologic s-au apucat să scuture un anume pom, etc, etc) erau deja copleşiţi de exilare şi nu au mai avut timp şi de educaţia tânărului. Nici ei nu sunt însă total responsabili de sângele care de atunci nu se mai astupă. Însă nu de ţapi ispăşitori mă preocup eu. Eu despre oi vreau să vorbesc. Despre rolul lor în brânză, lână, carne, pilde creştine, obiceiurile culinare musulmane, evreii şi Paştele lor, iarba care altfel ar rămâne nemâncată, şi nu în ultimul rând povestea asta cu Islanda şi oile ei.

Oile nu trăiesc libere. Cel puţin nu pe păşunile româneşti. În cultura noastră şi a multor altora, zi de zi un cioban (sau păstor, oier, baci, târlaş) are grijă să-şi conducă turma la iarbă proaspătă, apoi să le mulgă, să le ia blana, mieii, şi tot ce se mai poate lua. Deşi tehnic vorbind oamenii ăştia fac aceeaşi treabă, termenii respectivi capătă conotaţii diferite în funcţie de context, mai mult sau mai puţin măgulitoare. Aşa se face că folosim “păstor” pentru învăţător, îndrumător, preot. Şi spunem “cioban” celui necioplit, needucat, rudimentar. Doar capricii culturale şi de traducere au făcut ca acum să ne zgârie auzul ceva de genul “preotul şi chemarea sa de cioban al sufletelor”. Căruţa lingvistică merge pe şleauri săpate sute de ani.

Ciobanul (păstorul) nu numai că ia de la oi, dar le şi dă: protecţie. Ei bine, în Islanda oile nu au nevoie de protecţie. Acolo nu există animale prădătoare mai mari decât o vulpe. Obiceiul e ca la sfârşitul primăverii ciobanii să îşi lase oile să pască libere prin munţi. Toamna târziu într-un fel de vânătoare cu cai şi maşini off-road, le recuperează. Aproape pe toate.

Aici devine interesant: există oi care vor trăi libere toată viaţă lor. Oi cărora nimic nu li se ia, nimic nu li se dă. Termodinamic glumind, ele se transformă.

Eu le-am văzut! Iar ca totul să fie şi mai plin de înţelesuri, aceste oi umblă de obicei câte două: una albă şi una neagră. Băiatul meu observa în timp ce cutreieram munţii din Laugavegur - intrigat şi el de egalitate - că de fapt probabilitatea genetică pentru că o oaie să se nască neagră este mult mai scăzută, ceea ce de altfel a şi generat celebrul “oaia neagră a familiei” - eufemism pentru cel ratat, deviat de la norma societăţii, şi uneori pentru cel diferit. Şi totuşi cât am stat în Islanda, dualismul ăsta mi-a apărut într-o aură bogomilist-alpină: înger şi demon, niciodată în luptă unul cu altul, mereu liberi.

"Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustie şi se duce după cea pierdută, până ce o găseşte?" zice Hristos în parabola oii pierdute. Poate o sa par frivol, dar am sa fac un construct amuzant cu riscul de a fi acuzat de utilitarianism: poate cantitatea să devină o variabilă a moralităţii? Să presupunem că în loc de o sută de oi, ciobanul ar avea doar două oi. Şi-ar mai asuma ciobanul riscul de a pierde unica oaie rămasă, lăsând-o în pustiu ca să umble după cea pierdută? Îi e ciobanului biblic mai uşor să lase nouăzeci şi nouă de oi singure, ştiind că are toate şansele să găsească o bună parte din ele când se întoarce, chiar dacă atacă lupii cât e plecat? Fără teroarea lupului sau a ursului, e ciobanul islandez mai puţin moral că nu îşi bate capul pentru câteva oi negăsite? 

Absenţa fricilor face inutilă ideea de păzitor.

Este oaia liberă o oaie norocoasă? Cu siguranţă este o oaie care va avea de trecut pe cont propriu o iarnă în care mâncarea va fi mai greu de găsit, în timp ce suratele ei stau la adăpost (sau în farfurie). Dar să nu uităm că nu ea a ales să fie liberă, întâmplarea a făcut să fie aşa (iar o libertate neasumată poate fi, nu-i aşa, o adevărată pacoste). Poate că în realitate şi-ar dori ca cineva să aibă grijă de ea mereu chiar dacă în schimb va trebui să-şi dea laptele, blana, viaţa. Sunt oile din Islanda mai degrabă nişte oi rătăcite decât nişte oi libere? Oare nu am supralicitat conceptul de libertate, uitând de responsabilitatea care vine o dată cu ea? Există libertate absolută care să nu însemne singurătate absolută? Nu e fericirea mai dezirabilă, în pofida constrângerilor de convieţuire? Desigur: în beatitudinea fericirii, orice confuzie cu libertatea este permisă, ca o glumă deocheată între prieteni turmentaţi la chef.

Revenind la cioban: ce te faci dacă-i tâmpit ca în mitul nostru naţional? Se mai pune o bilă albă pentru baciu' ungurean dacă-şi recuperarează oaia pierdută, când ăsta împreună cu cel vrâncean o pun de-o crimă? Personal aş prefera ca oaia pierdută din turma ungureanului să nu mai fie găsită niciodată. Mai bine mâncată de lup decât sub paza acelui nemernic (ori de ce nu, băgăm happy end: găsită întâmplător de baciul moldovan!). Dar oaia nu alege (tocmai am stabilit că oaia termodinamică se transformă). Mioriţa rămâne totuşi singura parabolă pe care o ştiu unde oaia îşi depăşeşte condiţia. Este emoţionant cum oaia moldovanului, din conştiinţă, dragoste, milă, devine ea protectorul baciului avertizându-l de complot. (mitul nu ne mai spune dacă asasinarea a avut loc până la urmă, ci doar luăm notă de pregătirile de înmormântare pe care moldovanul şi le face resemnat, fără nici un plan de apărare sau contra-atac, însă nu vreau să spun prin asta că era un papa lapte, deşi chiar asta mânca cel mai des).

Aţi putea crede că am luat prea în serios toată povestea asta, însă o să îl citez pe Antoine de Saint-Exupery, al cărui roman de căpătai Micul Prinţ se învârte în jurul unei oi imaginare:

"Când cineva îşi doreşte o oaie, e o mărturie că există!"

The Unknown

       Întotdeauna începe simplu. Și întotdeauna se complică la final. Nu e suficient să provoci hazardul și el să îți și răspundă; trăia cu teama că mesajele lui nu vor fi niciodată citite, așa cum se temea că nu îi va fi dat să urce măcar o treaptă pe vreuna din scările evolutive posibile.

      Era prima oară când punea un mesaj. Dar nu știa ca avea să aștepte câteva zile printre rafturi. Venea dimineața și pleca seara. Începuse să se teamă că vânzătorii îi vor interzice să mai intre în magazin: petrecea prea mult timp pe acolo. Dar spre surprinderea lui, nimeni nu îl întrebase nimic, ba chiar doi dintre casieri începuseră să îl întâmpine cu un mic zâmbet. Altfel, propriile-i haine începuseră să miroasă ca cele din raft. Cu toții știm că într-un magazin de second hand hainele au acel miros specific, molipsitor, mirosul celei de-a doua vieți. Așa se explică de fapt de ce timpul nu are miros : timpul nu își trăiește niciodată a doua viață. 

      Pe el îl fascina ideea că hainele pot să ducă ceva din personalitatea celui care le-a purtat către următorul purtător. Sunt oameni care inconștient poate  chiar se tem de acest lucru și de aceea nu poartă niciodată hainele altuia. Mai ales pe-ale necunoscuților. 

       

     (eu unul dacă mă întrebi, oricât de spălat ar fi tot nu aș purta Trecutul Altuia) 

     Pândea ca cineva să ia acea jachetă. Mesajul îl pititse în buzunarul de la piept și desigur, nu spera ca acela să fi căutat chiar pe loc în magazin, prin buzunare. Așa că jocul lui era următorul: după trăsăturile cumpărătorului urma să țeasă o posibilă urmare. O față tristă ar fi lăcrimat cumva alinată de duioșia acelor câteva rânduri; un chip aspru ar fi mototolit hârtia aruncând-o fără o vorbă; cineva mai relaxat s-ar fi oprit o clipă frământând bucată de hârtie între degete, apoi ar fi început o căutare pe internet la numele și numerele de pe hârtie (ar fi renunțat mai apoi, poate descurajat de multitudinea de variante sugerate). 

      Dar jacheta a fost scoasă din raft de o femeie. Evident, nu o cumpăra pentru ea, doar era o jachetă bărbătească.  Cu gesturi rapide ea a început să caute prin toate buzunarele. Inima lui bătea puternic, surprins de șansa nesperată de a vedea reacția la mesaj. Fără să știe că e privită, ea se întorsese cu spatele în direcția lui; scria la rândul ei pe biletul găsit. Apoi grăbindu-se către ieșire, a bagat biletul într-o altă haină, după care a dispărut.

    Fără să stea pe gânduri, el s-a dus la prima haină posibilă a drumului ei, să găsească răspunsul. Urmară câteva zeci de minute tensionate, lumea începuse să vorbească. Trebuia să afle ce îi fusese scris…așa că se hotărâ să caute prin buzunarele tuturor hainelor din magazin ‘’Și la nevoie prin buzunarele tuturor hainelor purtate vreodată în lume!’’

 

 

       Ce a urmat a fost neprevăzut. Nu a găsit niciodată răspunsul căutat, însă cu timpul asta încetase să mai fie relevant pentru el. Ceva mult mai puternic îl mâna acum: găsise alte mesaje, alte răspunsuri, povești inimaginabile…de la simple chibrituri, bricege și liste de cumpărături, până la nasturi de diamant, săbii escalibur, păsări phoenix, pietre cu legi de foc, herghelii de cai sălbatici, valuri cu coame de aur, pești cu cap de taur și ochi algoritmici, cântece ascunse prin cusături, ori mirosuri care îi înțepau degetele ca niște ace…Toate aceste descoperiri aveau să îi contureze harta unui loc fantastic, în mijlocul căruia îmbătrânea și uneori ca prin vis i se arăta un monument pulsând de viață; el întreba umbrele care treceau pe acolo și i se șoptea că este Îngerul Necunoscutului. Cu cele mai firești gesturi se așeza în genunchi și încerca să muște din piedestal, înfometat. Dar piedestalul se retrăgea în sine însuși. Înainta încet și iar încerca să muște, până când reușea să-l atinga…dar dinții i se rupeau cu un pocnet sec. Dinții îi erau din lemn, unghiile lui erau de lemn, lacrimile erau de lemn…

 

     Niciodată n-a mai reușit să își dea seama dacă acel delir era chiar viața lui ori va veni un moment când visul se va sfârși. Între timp, monumentul îngerului necunoscut creștea cu fiecare răspuns…

 

     Din când în când își reîntâlnea în vreun buzunar, propriile-i mesaje. Și uneori lacrima la duioșia cuvintelor din mesaj, alteori cu o expresie aspră și fără vreo vorbă arunca hârtia...

***

nota: desenul este facut de Darie si se numeste "The Unknown". Acest desen m-a inspirat. Thank you, my son...

    

Photologie

Era imposibil să îi rostești numele fără să-l asociezi cu aparatul lui de fotografiat. Într-o vreme asta îl făcea să se simtă măgulit, deși uneori sesiza priviri îngrijorate ori ironice. Dar a continuat să își dezvolte pasiunea până când nu a mai avut curaj să privească lumea decât prin ocular.  De partea cealaltă a aparatului însă, viața pulsa mai presus de încadrări rectangulare. Nu s-a oprit nici atunci când mâinile uitaseră să se bucure de alte atingeri decât cele ale aparatului. Femeile cu care trăise îl părăsiseră una câte una , obosite. Deși l-a costat încă o despărțire, ultima îi făcuse cadou un instantaneu perfect: ea - blurred în plan secund, în timp ce în prim plan, cu un focus impecabil și o lumină ca mierea, apărea cartea pe care o aruncase cu furie către el, în timp ce ieșea pe ușă pentru totdeauna. Printr-o coincidență stranie, pagina încremenită în aer era chiar cea unde el însuși lăsase acel roman neterminat,  și se putea citi clar "…Caí, Homem, você anda com azar, primeiro cai, depois apanha uma gripe, o que lhe vale é ter o chefe que tem, vire-se lá, depois dou uma vista de olhos nesses joelhos. Debilitado de corpo, alma e vontade, crispado até ao último nervo, pouco faltou ao Sr. José para desatar a chorar como uma criança quando sentiu a picada da agulha e a lenta e dolorosa entrada do líquido no músculo …"

 Cu timpul începea să piardă referințele sonore, tactile, de miros. Până și felurile de mâncare le alegea acum numai după imagine și culori: odată la o petrecere, colegii l-au încercat cu un strugure de plastic, pe care el l-a consumat în întregime fără să pară că bagă de seamă. Deși le-a parut rău mai apoi, tot mai chicoteau până și pe culoarul de la reanimare, așteptând vești de la doctor. Peste zilele lui se așezau tot mai gros praful și liniștea excluderii. Devenea tot mai mult un fel de cârtița inversă. 

În ultimii zeci de ani strânsese o arhivă imensă. Clasificase totul conștiincios, încât să găsească ceva - orice - ar fi trebuit să fie destul de ușor. Totuși zilele trecute, când încercase să revadă o anume poză, a simțit că se pierde cu totul. Pentru prima oară a avut senzația că milioanele de fișiere erau de fapt nimic altceva decât secundele lui pierdute pentru totdeauna. Nebotezate - nici n-ar fi existat atâtea nume pe lume - li se atribuiau aleator niște numere. Și pentru că nu existau atâtea lacrimi pentru fiecare, li se împărțeau clandestin în picături, apele marilor și oceanelor. În definitiv erau la fel de sărate. Ca un arhanghel de urgență, butonul rotitor al mousului încerca să facă dreptate trecutului sau prezentului, nu că ar avea vreo importantă. Degetele îl dureau la noduri în încercarea disperată de a recupera clipele pierdute și inexplicabil, pentru prima oară în mulți ani avea miros: din dreapta intra prin el un miros de pădure după ploaie. Si nu terminase nici măcar cu primul folder. Dar ca prins într-o vrajă, a continuat. Când s-a oprit în sfârșit la poză căutată, trecuseră trei zile. Mai întâi nu i-a venit să creadă, gândind că poate calculatorul a luat-o razna. A verificat dând drumul la radio, apoi întrebând vecinul de palier, care se uita la el cu același dispreț amestecat cu milă. Cum de nu simțise foame, sete, sau somn? Cum de nimeni de la serviciu, ori vreunul din puținii prieteni care îi mai rămăseseră nu îl sunase să întrebe ce e cu el? Au urmat câteva momente de luciditate dureroasă, când s-a văzut pe sine că prin vis căzând în aceeași beție a trecutului din nou, iar și iar, murind absurd și gol sub greutatea imaginilor care și-ar revendica astfel   toata viata lui… imaginile acelea, la fel de iluzorii ca și prezentul.  Din ce se hrănește viitorul dacă printr-un capriciu se poate pierde atât de ușor exact clipa pe care crezi că o prinzi de fapt?  

 Se transforma într-o piatră, iar fața îi era locuită pe rând de ochii tuturor necunoscuților din toate timpurile.

 Cu ultimele puteri, aproape delirând de oboseală și foame, a hotărât că trebuie să scape de dependență. Și ca și fumătorii, care sunt dependenți de gest la fel de mult ca și de nicotină, a hotărât primul pas. Și-a luat aparatul foto , l-a pus într-o găleata și a turnat silicon peste el. Când s-a răcit, a tăiat pe jumate calupul de silicon și a scos de acolo aparatul, pe care l-a zdrobit cu un ciocan mare și cu lacrimi în ochi.

 A luat cele două jumătăți de silicon și le-a unit la loc în găleată, după care a amestecat un sac de ciment cu apă și a turnat în orificiul lăsat special, până când un surplus a răbufnit împreună cu câteva bule de aer...Trecutul, și plămânii lui plini de ciment.

Întunericul prădător înghițise culorile.

Două zile dormise epuizat, lângă galeată. Când s-a trezit, a desfăcut cele doua jumatati de matrită ca pe un fruct copt. Samburele de ciment era identic cu aparatul lui. Toate detaliile fuseseră copiate perfect. I-a pus o curea, l-a agătat de gât. I-a simtit greutatea familiară, degetele au inceput să caute febril formele cu care erau atât de obisnuite; si dintr-o dată s-a simțit mai bine.

Ieșea pentru prima oară de la delir. Dar cum era de așteptat, vechiul obicei lovea: la fiecare colț de stradă, la fiecare vitrină, la fiecare zâmbet și la fiecare cuvânt citit, la fiecare apus, ori la fiecare naștere, el ducea aparatul de ciment la ochi, ca și când nimic nu se schimbase. Degetul apăsa butonul împietrit. În secunda imediat următoare se uita pe micul ecran cenușiu și aspru. Verifica mental fotografia, dacă e bine încadrată, dacă focusul a fost destul de bun, dacă e nevoie să mai de-satureze sau să adauge vreun filtru. Ba chiar dădea înainte și înapoi de rotița zimțată incremenită, pusă strategic la degetul opozabil, să revadă pozele făcute acum 1 minut, acum 2 minute, acum 5 minute…stateau acolo, talanți îngropați adânc într-o memorie tot mai volatilă, dar cu atât mai iertătoare. 

A continuat exercițiul: încet-încet începuse să renunțe a mai căuta poze în arhiva imaginară a aparatului. Mâncarea începuse să aibe iar gust și parfumul vreunei fete pe stradă îl făcea să uite că prezentul lui era alb. Ridicat tot mai rar către ochi, pietroiul i se muta către spate, excrescență migratoare. 

 

 Era către prânz în ziua în care, sorbind o cafea la terasă, băgă de seamă că aproape fiecare om în jurul lui avea un aparat de ciment agățat de gât.