Wednesday, June 18, 2014

Epigrafie


  
cifră sălbatică, cifră sălbatică
degeaba-ți strângi colții exacți în jugulara mea
undeva te așteaptă un bici divin, 
gata să te îmblânzească, gata să-ți troznească fiecare zecimală până o să-ți scoată din cap
infinitul de piatră…

cifra stă neștiutoare ca pisica lui Schroedinger, habar n-are dacă e moartă sau vie.
începe măcelul numerelor.
 
 
în camera cu pâini împăiate pe perete
miroase îmbietor a apocalipsă.
deschide fereastra și zice cu voce tare nepăsându-i că cineva ar putea să-l audă:
ce manevră ieftină, ce bufonerie!!! de parcă eu n-aș ști că un târg cinstit între un poem și o inimă nu începe niciodată cu o vânătoare!
apoi se așază la fereastră, în tăcere…
în casa de peste drum, niște îngeri downloadează aripi digitale de pe tot felul de site-uri dubioase.
deasupra lor, matematica în pijamaua ei verde se apropie de o masă festivă, plină de postulate mustind în grăsime și ipoteze tari ce-ți iau mințile numai dacă le miroși
în depărtare, un câmp de grâu adolescent cântă gaudeamusul,
pâinea își găsește bobul cel de toate zilele.
aici sfârșește povestea glonțului liber de obligații, al glonțului văduv, al glonțului de Nobel.
(glonț târziu, de toamnă: îl prinzi, îi înfigi un bold în spate, îl pui la colecție).
aici pagina își mângâie mulțumită colonul baroc de catifea
încă tânără, fără gânduri prea serioase, va face primul ei salt în necunoscut sperând că or să-i crească aripi în cădere, un fel de Icar invers.
Ouroboros încă n-a lămurit cine a mușcat primul
capulcoada sau coadacapul
începe poezia compulsivă.
 
 
Inimă pleacă dimineața la școală.
(trece pe la teatru, pe la muzeu, la magazinul din colț)
cu blugii găuriți și părul rebel, Inimă e un copil special
alții zic că e un copil problemă …
el vrea să facă pe placul tuturor dar în același timp să rămână fidel propriilor aspirații
Inimă a crescut sub ochii noștri, vorbește acum ca un om mare
își permite să cumpere o poezie nou-nouță cu banii jos
și fără să ne dăm seama, cu anii s-a schimbat:
acum nu știe nici de mamă nici de tată când e să doară…
pentru că Inimă
(trebuie să vă avertizez)

nu mai știi ce hram poartă. 





Wednesday, March 12, 2014

Lost and found





Sunt unele obiecte pe care te obișnuiești atât de mult să le vezi, să le atingi zilnic, încât uneori trec zile sau săptămâni până să te prinzi că au dispărut de la locul știut. Când realizezi asta, brusc începi să te cauți prin buzunare, prin casă, pe sub pat, pe sub mobile, uneori chiar refaci anumite trasee în speranța de a le găsi. Și oricât de mult te-ai strădui ulterior, există un moment când vlăguit te resemnezi: parcă le-a înghițit pământul! 
Vorbesc de acele obiecte  ieftine, dar cu valoare sentimentală, care fără vreun motiv prea puternic, ne devin însoțitori permanenți.
Un asemenea obiect era brelocul meu de la chei: o copie de monedă romană din Palermo. O cumpărasem într-o duminică dimineață din piața Darsena, într-una din escapadele verilor mele milaneze, cu bicicleta. 
În anii care au urmat, am schimbat chei, buzunare, case, orașe și țări. Dar el a fost cu mine mereu, recunoscut și de cei din familie, prieteni, colegi. Aveam un sentiment de liniște doar zărindu-l. Devenise un fel de înger păzitor al cheilor.
Într-o zi brelocul n-a mai fost. Am făcut tot ce-am putut ca să-l găsesc. Și după ce m-am obișnuit fără el, mi-a rămas regretul că n-am știut momentul exact când a încetat să mai fie agățat la chei. A plecat discret, tăcut, s-a topit cu grația omului de zăpadă într-o zi de sfârșit de iarnă.
Odată am primit cadou de la soția mea un pix: un obiect superb, un tub metalic, lucios, cu imprimeu ca o frescă electronică. Îl țineam în buzunarul genții, dar îl foloseam rareori. Știam însă că e acolo, mă bazam pe el de câte ori aveam nevoie să însemnez ceva.
A venit ziua când nu l-am mai găsit. Din nou nu am reușit să reconstitui momentul pierderii!
Unele obiecte nu știu să își ia un rămas bun decent. Blugii, ori pantofii știu: încep să se ponosească, se decolorează, le apare o ruptură mică. Te anunță! Căzând într-o mistică a obiectelor, m-am speriat că mă părăseau pentru că nu reușeam să le arăt că îmi sunt dragi. Și atunci le promiteam în gând că dacă le voi găsi, le voi folosi mai des.
Întâmplarea a făcut ca după luni bune, pixul să apară în spatele unor uși pe care le mai deschisesem. Nu pot să descriu ce bucurie candidă mi-a produs acest mic eveniment. La aflarea lui începuse să îmi pâlpâie o speranță secretă: că la un moment dat voi găsi și brelocul.
Timpul este un factor important în relația cu un asemenea obiect. Timpul construiește o identitate și o legătură afectivă. 
Să presupunem că aș fi pierdut brelocul la două săptămâni de la cumpărare: aproape sigur că întâmplarea ar fi trecut neobservată. Cu toate că îmi plăcea ca obiect în sine (un kitsch simpatic) și ar fi fost la îndemână să mă reîntorc pe Darsena, probabil nu aș fi făcut-o. Legătura dintre mine și el nu ar fi fost împlinită încă, numai gândul înlocuirii facile l-ar fi aruncat în derizoriu. La acel moment, orice alt breloc ar fi fost la fel de bun. Lucrurile stau însă diferit după anii de tovărășie, plus miile de kilometri depărtare: acum ar face mai mult sens o recuperare.  Dar cum? Cumpărat de pe internet ar fi cel mai ieftin, dar cam impersonal. Ca să suplinesc întrucâtva imposibilitatea de a avea brelocul încălzit de corpul meu ani la rând, ar fi de bun simț să reproduc măcar câteva coordonate: să merg iar la Milano, să ajung într-o Duminică dimineață pe Darsena, să am iar 25 de ani...  
Când eram puștan am găsit un medalion asemănător ca mărime și material. Eram în vacanță cu părinții și după o noapte de furtună, plaja Mării Negre se umpluse de grămezi de scoici, melci, alge. Oamenii le răscoleau, în căutarea suvenirului perfect.
Eu, norocos: medalion cu un titanic bătut pe o parte. Sclipea, părinții m-au îmbrățișat. Nu se știe dacă undeva, cineva  îi ducea dorul. Eu nu l-am purtat. Și nici nu știu ce s-a mai întâmplat cu el. Tin minte doar că a fost arătat în vara aceea cunoscuților. N-am legat vreo relație, poate n-am fost persoana potrivită să îl găsesc. Brelocul din Palermo l-a răzbunat.
Soția mea avea un medalion din bronz, foarte drag. Îl cumpărase din Praga, de pe o străduță mică din cetate. L-a pierdut în lacul Ontario și cu el Praga întreagă s-a scufundat în lac într-o zi de vară.
Pentru că iubea obiectul dincolo de amintirea ce îi lega, ea a mers departe cu eforturile. Dacă cineva l-ar fi avut de vânzare, l-ar fi cumpărat inclusiv de pe internet. A făcut un desen de mână și l-a trimis unei persoane cunoscute aflate în Praga, descriind locul de unde îl cumpărase cu mulți ani în urmă: fără noroc. 
Acum nu îi rămâne decât să reproducă din memorie desenul simplu, conceptual, să îl modeleze, să facă matriță, să îl toarne în alpaca. Asta se poate face în casă. 
Într-o altă vară, pe o plajă din insula Creta, o prietenă cu care eram acolo își pierde un cercel de aur, înotând. A ieșit din valuri tristă. Aveam labe și ochelari și Marea Egee era liniștită și clară. Adâncime cam trei metri în zona arătată. Am căutat febril, știam că trebuie să mă grăbesc, curenții erau puternici. După aproape jumătate de oră, l-am zărit strălucind pe o muchie de stâncă.  Noroc fantastic, bucurie pe măsură. Unele obiecte se vor găsite.
Fiecare din noi avem povești despre obiecte pierdute și găsite. 
Sau doar pierdute. 
Sau doar găsite. 
Cântecele se pierd ușor: pe unul l-am recuperat foarte târziu, aștepta pe un griff. Altădată am visat un poem lung, genial, de mare tremur: l-am pierdut pe drumul de la pat la chiuvetă. Uitasem tot, până la ultimul cuvânt. În dimineața aia ratasem Nobelul...la ce bun să mă mai spăl pe dinți? 
 
Și-am mai găsit un om al nimănui, într-un tren bolnav. Și-am mai găsit o bătrână pe stradă. Dintr-o tâmplă îi curgea sânge: nu își mai amintea exact unde stă, cum o cheamă, și nici măcar dacă sângele care-i curge din rană e al ei. În definitiv cine poate depune mărturie că sângele-i din vene e doar al lui? După vreo două ore am reușit să nimerim ușa casei unde era în vizită. Între ușile greșite, neliniștea ei creștea. Își făcea de fapt griji pentru mine și  îmi zicea “Tu ai a trage ceva păcate cu mine, mă băiete…sa mă ierți.”

Se pierd iubiri, se pierd neamuri, recolte, războaie, avioane, se pierd minți, se pierd stele, se pierd raiuri…

Unele nu se mai găsesc niciodată.
 
 
 






nota: 
desenul de mai sus l-am facut vara trecuta si se numeste ""Lost and Found" - acrilic pe carton, 30X50 cm   

Friday, March 7, 2014

Netăceri





Atâtea cărți necitite

Atâtea cântece negăsite

Atâtea drumuri neumblate

Atâtea lumini nestinse

Atâtea uși ne-închise

Atâtea vise ne-descifrate

Atâția îngeri neștiuți

Atâtea iubiri oprite

Atâtea clipe ne-prețuite

Atâtea gânduri nespuse

Atâtea ploi fără umbrele

Atâția cai fără cavaleri

Atâția morți ne-înviați

Atâtea trepte neurcate până la sfinți

Atâtea ruperi nebunești de lume

Porniri ratate, scrisnirile de dinți

Atâția obraji nemângâiați

Atâtea lumi posibile

Atâtea zâne ne-venite




Toți pantofii fără pași

Toată cafeaua dintre dimineți

Toate poeziile neculese

Toate avioanele zburate pentru ultima oară

Toate culorile deturnate în alb-negru

Toate depresiile amânate

Toate numerele vii

Toate păsările migratorului

Toți zeii privitorului

Toți aburii necunoscutului

Tot spațiul dintre cuvinte



Sau

dintre două

tăceri