Sunday, April 12, 2009

Casa de vanzare (se poate vizita liber) - partea II

Bucatarie.

Intr-o vreme intram in magazine de haine vechi, si cautam prin buzunare urmele ultimului purtator. O pastila ca o capsula verde, un ambalaj de ciocolata din Chile, o hartie mototolita scrisa in chineza, o culoare tanara inca si un cantec deocheat. Odata am gasit niste viteze. Unii zic ca dacă ne-am putea deplasa cu viteze foarte mari (dar foarte foarte mari) am putea călători în timp. Şi numai în viitor. Si că nu e relevanta viteza cu care am ieşit din pântecele mamei, viteza perfuziei prin venele apusurilor mele de copil imbolnavit toamna, asteptand sa ma fac bine pe un pat de spital cu un coridor lung care se termina intr-un crematoriu; sau viteza cu care am cazut prima oara de pe bicicleta. Si nici viteza cu care am tras prima gură de vodcă la un chef cu Dire Straits tras prost, facandu-mi curaj sa invit o fata mult mai mare ca mine la dans si sfarsind cu gura cascata langa fereastra deschisa prin care fulgii de zapada cadeau direct pe limba si pe calorifer; nici viteza cu care am picat primul examen la facultate, sau viteza cu care am îmbătrînit, ori viteza cu care am iubit prima oara…si ca in realitate conteaza viteza cu care iti dai o a doua sansa.


Atelier.

Bărbaţii sculaţi devreme, au lame şi pămătufuri în mâini si spuma pe fata; si trec la bărbierit. Si când nu mai au nimic de barbierit trec la ziua următoare şi iar la bărbierit. Aşa îşi consumă ascuţimea bărbaţii (vezi Joyce) celor nouă mii de bărbiereli. Nu ştiu de ce nouă mii.
Le rămâne jazzul in folie de aluminiu la pauza de masă. Atunci vin muncitorii cu roabele în mâini, cu tractoarele în mâini, cu furnalele si conveioarele în mâini şi fluieră după tipele cu fuste mici şi pun pe ele tractoarele şi roabele şi macaralele, sub fuste le pun... şi apoi mănâncă paine si ceapă. Se întind puţin sub copaci, între pizda mă-sii şi meciul cu rapid de ieri, apoi pleacă cu umbrele copacilor facute sul sub braţ şi fluieră a năcaz…
Free jazz.


Living.

Pe liniile moarte ruginisera vagoanele si ceferistii. Sub pod, o locomotivă ca o cocotă batrana, îşi potrivea peruca de câte ori trecea vreun străin prin faţa ei.
-A ta e barca, tinere? zise o voce.
-Dacă stau pe ea nu înseamnă că e a mea! a răspuns oarecum iritat copilul, fără să se întoarca catre cel care vorbea.
-Mă gândeam să o cumpăr! mai zise omul.
Barca era o grămadă de fierătanii stalcite, pe care să cocoţase pustiul cu gândul să–si ridice zmeul. Daca te uitai dintr-un anumit unghi, aduceau cumva a corabie, dar acolo nu fusese niciodată apă. Omul se apucă să taie cu un ferăstrău metalul, fără să-l mai bage in seama pe copil.
In cantecul fierului, copilul se catara sus intr-un zarzar, pe cea mai inalta creanga si departe de zmeul lui priponit de un cal, printre gunoaie, schelete de vagoane moarte, de caiete dictando abandonate clasa a treia, chiuvete sparte si traverse ca niste biscuiti de lemn inveliti in catran si vată de stilcă – norii cumulus ai santierelor si gropilor de gunoi. Omul transpirat a făcut baloţi grei din tot armaghedonul cailor ferate şi dand drumul la cal, i-a agăţat de zmeul copilului. Apoi s-a urcat in varful mormanului de fier obisnuit cu glasul drumului şi tragand usor de sfoara zmeului, a zis nici tare nici incet „hai ma!” si s-a inaltat peste blocuri, pana nu s-a mai văzut.
Acasă nu l-au crezut pe copil şi daca nu ar fi venit insotit de un cal alb necunoscut prin zona, batrane-su i-ar fi tras o bataie serioasa pentru ca era deja al treilea zmeu pe care il pierdea.


Biblioteca.

Ne schimbam în spatele scenei, miroseam a transpiraţie şi a soldaţi. Niciodata permisiile nu sunt suficient de lungi ca sa iasa mirosul de cazarma. Apropiaţii veneau să ne felicite, noi îi primeam în chiloţi, in timp ce ne schimbam din actori in oameni. Ce spectacol, aţi fost nemaipomeniţi! Râdeam, cu cortina descheiata, şi ne dădeam coate, nu se prinseseră că sarisem text, că ne bâlbâisem, sau poate îi retinea un soi de respect tetra (polyester 30%) de la un comentariu obiectiv si fara menajamente. În armată insa, în fiecare dimineaţă ne schimbam din oameni in soldaţi; şi niciodată nu ştiam rolul. Nimeni nu ne felicita si nimeni nu comenta obiectiv. Purtam totusi a.z.p.-urile patriei, destul de subiectiv.
Vorbe grele, vorbe tehnice, cuvinte cu structuri si legi precise...o întreagă industrie literară.



Baia.

De când ai furat vasul acela din laboratorul de chimie, şi ai zis că o să prefaci toate culorile în animale şi minutele în ape, nu mai am linişte. Desi nu cred in alchimie.
Mă uit la sticla lui intortocheata cum stă pe dulap, cu lichidul lui albastru în venele carliontate şi mă gâdesc să…
-Mai pune tu odată melodia asta, te rog! zici tu din baie.
Apuc cu grijă infinită braţul mecanic si neverosimil, cu echilibrul lui intr-un varf de ac, şi îl aşez ca un balet să mai brăzdeze o dată vinilul electrecord, plugar muzical.
Tu ieşi din duş cu minutele curgând bălţi pe covor şi mai apuc să muşc dintr-un tigru bine copt.


Terasa.

Scrisul e ca mersul pe malul apei: uneori te udă, alteori doar îţi intră nisip în pantofi. Ce ai prefera sa gasesti aduse de valuri la mal? O sticla cu un S.O.S. inauntru sau o lampa cu duh platitor de chirie care sa iti indeplineasca dorintele…
Tot ce nu am mai fotografiat. Tot ce nu am mai scris.
Totul îmi pare nou.
Călător pe-un ou.

Wednesday, April 1, 2009

Casa de vanzare (se poate vizita liber) - partea I



Intrare.

Poezia statea cu lanterna stinsa in mana si asteapta sa deschida cineva sertarul. Oricine. Si atunci sa o aprinda brusc si sa il orbeasca cu stralucirea ei, sa se creada ca de fapt ea, poezia radiaza asa divin.
Desigur, daca nu tine faza, planuia sa isi puna lanterna sub barbie si sa il sperie pe vizitator. In joaca.
Dar sertarul ramane inchis. Bateria s-a terminat probabil demult si poezia atipeste; viseaza ca emigreaza intr-un volum de versuri cu coperti lucioase, tiparit in sute de mii de exemplare. Si zambeste naiv in somn, simtindu-se implinita. Cand se trezeste, rememoreaza visul si da din mana a lehamite, bombanind ca nu va face altceva decat sa schimbe locul de asteptare cu un raft dintr-o librarie, in care va atipi in picioare, la inghesuiala, zile intregi, poate luni, poate ani, sa fie cumparata sau macar rasfoita (sa isi mai dezmorteasca nitel structurile literare).
Un zgomot o trezeste brusc si da sa puna mana pe lanterna: cineva, in sfarsit va deschide sertarul. Isi repeta repede in gand ce urma sa faca, sa spuna, cum sa zambeasca. Sertarul se misca ametitor de repede si o mana grea ii insfaca lanterna pana sa apuce sa reactioneze: clic-clic! clic-clic!
Apoi omul pleaca, injurand bateriile de rahat, ca din cauza lor nu va vedea sa schimbe robinetul de la subsol.

In urma lui, poezia ramane in intuneric.



Hol.

Pe strada de anul trecut era un atelier de pictură, sculptură şi rame. Îţi pictau un tablou dacă le cereai. "Aş dori" puteai să zici, "o pictură cu mine si cu iubita mea şi să se vadă în spate un copac"! "Punem si mere în el?" ar fi putut să te întrebe pictorul. "cum ştiţi dumneavoastră mai bine" ai fi putut să-i răspunzi amabil, gândindu-te că pana la urma, mai puţine pretenţii - mai puţini bani. Îţi livra după o săptamână un tablou cu un adam şi o evă, cu trasaturi commune: sprancene, ochi, buze, pielea cam roza…in sfarsit, figuri straine dar oarecum familiare; pe fond, pomul şi un şarpe pe care de care nu iti aduceai aminte sa-l fi comandat, dar care echilibrează compoziţia (cum iti va explica mai târziu artistul, in timp ce iti va infasura lucratura lui intr-un Picasso uzat, din perioada lui tarzie).
Pe perete nu se află nimic, şi nici în perete nu e probabil nimic - presupunerea că in spatele oricarei legende s-ar gasi si un sâmbure de adevăr, ar putea fi in realitate doar o minciuna menita sa discrediteze mesterii de manastiri si sa chinuie Anele lor regulamentare. Ne ramane asadar sa consideram spatiul de dincolo de perete. Si drept imi pare acum ca Tabloul … trebuie pus afară. Inăuntru e loc doar pentru plimbări geometrice: între pat, masa, fereastra, si ieri, si tu, si sticla din care nu mai curge nici o picatura de S.O.S. …




Camera 1.

Sâmbăta e ziua mireselor. "Mireasa care sare cel mai sus e mireasa în flăcări!". Ce joc tâmpit, bine că nu l-a inventat nimeni! Ca în visul care te-a speriat odată, bine că nu a fost decat un vis. Te speria şi eu te mângâiam - ce-aş fi putut să fac mai mult!? Am facut tot ce am putut: am luat tramvaiul unu doar o dată, autobuzul treizeci si trei de treizeci si trei de ori… dar aşa suntem noi construiţi, din valuri: venim, plecam.
Te-ai gandit vreodata la partea fascinanta a unei cladiri? Adica daca ii pui scări. Nu ştiu de ce, dar am observat ca dacă pui scări la o construcţie, seara nu mai vine fără o muzică anume. Muzica întotdeauna coboară pe scări.
Chestie de rezonanţă.
Ti-aduci aminte ziua când am spălat casetele cu muzică veche sa ii iasa mirosul de statut şi apoi am intins benzile la uscat? Când a venit seara, le-am rulat la loc cu creionul... si cand am apasat pe play, au inceput sa lumineze... si ce-am ras ca nebunii atunci cand eu te-am rugat sa dai casetofonul mai incet, si tu mi-ai dat ochelarii tai de soare!



Camera 2.

Sala de cinema.
Filmul se întrerupe chiar în mijlocul sărutului din ultimul rand, savurat inca de la invitaţia demodata (care uite si de data asta a tinut). Fluierături, voci, brichete. Maşiniştii nu mai găsesc bobina următoare şi plecăm acasă înjurând prin ploaie (totusi din cabina de proiectie se auzeau actorii si regizorii strigand sa li se aduca cafea amară, ca iar i-a prins ploaia la servici).
Ne-a povestit finalul un tip dement, în timp ce mergeam catre autobuz. Aşa era ştiut în oraş. Nebun. Dar era singurul care mai vazuse filmul înainte. Am rămas cu sfarsitul acela, cu neverosimilul poveştii lui. Doar ca nu mai stiu daca vorbea despre finalul filmului sau al sarutului celor din ultimul rand.



Dormitor.

Un fluture de noapte intrase în cameră, în timp ce ei doi făceau dragoste. Nu l-au văzut, şi fluturele a inceput să se hrănească din mişcarea lor, până a crescut in ei şi nu au mai rămas in camera decât două aripi mari, lucioase si colorate si fara corp, prinse intr-o articulatie fina, de diamant. Articulatia s-a rupt când a încercat să iasă din nou pe fereastră.
Zbor neînmatriculat.



Dormitor oaspeti.

De dimineaţă am intrat din greseala in ceasul meu de pe noptiera, convins ca intru la baie. Inauntru, acul minutarului îmi agăţase deja respiraţia proaspat spalata, la uscat. Mecanismul lui cu mii de rubine imi soptea complice ca oamenii isi abandoneaza tic-tac-urile ca pe nişte prezervative, imediat după folosire…ca asta li se pare un gest viril. Fara sa stie despre ce e vorba, pasarile se zdrobeau in ferestrele inchise ale orelor fixe. Apoi roţile dintatele masticau, intr-un imn de un tictac solemn. Printr-o fanta speciala, din aripile lor procesate, ceasul emitea timbre postale.
Ferestrel şi frigiditatea roţilor dinţate.