Tuesday, September 25, 2007

nunta rachetei cu raza lunga de actiune


Razvan Mitulescu, Toronto 20 septembrie 2007



In ultima vreme tot se duc pe lumea cealalata diverse personalitati, mai mult sau mai putin universale – scriitori, actori, cantareti. Zic asta pentru ca in ziua de azi greu de spus cine va ocupa vreun loc in memoria colectiva peste 50, sau mai rau, peste 300-400 de ani.

In zilele noastre, unii au parte de un moment de celebritate, si asta le e apoi de ajuns sa reuseasca mai departe, e ca un motor propulsor celebritatea. O emisiune de o vara la tv, o mica inventie, un loc in guvern, o carte bestsellerita sau un hit muzical, si apoi cu uneletele eficiente ale impresariatului, ajungi sa castigi o gramada de bani. Totul e sa alimentezi sterile despre ce-ti mai face moaca sau buzunarul, ca sa nu te uite lumea.
Tot mai multi avem sansa la acele 15 minute de celebritate prezise de Warhol. Avem tv, radio, ziare. Dar avem pentru cei mai multi, internetul e cel mai bun surogat in underground-ul media pentru a deveni “celebru”. Postezi o poza, un text sau un filmulet undeva, pe vreun forum sau blog, si contorul discret din josul paginii te face sa te indrepti de spate, sa te uiti in zare increzator si mandru ca ai deja 237 de vizitatori care “te stiu” de acum, iar numarul creste.
Pe drumul catre celebritatea reala unii sunt ca niste cantareti de karaoke; canta fals dupa un negativ, si dau senzatia ca se distreaza.

Internetul e environmental friendly. Nu se mai taie copaci sa se scrie milioane de epistole, sa se scoata milioane de fotogafii, consuma putina energie electrica si spatiu, consuma putin plastic.

Poezie environmental friendly.

Scrisa pe net de catre prieteni, fara pretentii de hartie, fonturi speciale, asteapta in server sa fie citita. Doar ca nu poti sa o arunci in nisip in graba in timp ce fugi sa te arunci in valuri, undeva departe pe vreo plaja.

Moartea environmental friendly.

Nu scoate fum, incalzeste doar local, si nu lasa urme radioactive dupa ce a fost parasutata din avion, ca o balerina dementa.
Despre cea mai puternica bomba “ecologica” fabricata de rusi si deja experimentata in direct la tv. Astia, alde rusii si americanii tot isi mai arata muschii unii altora, asa cum copiii isi arata cu mandrie primele fire de par pubian.
Ea, bomba, e deja celebra, dorita, temuta si respectata ca nu e atomica ca altele, ridica intrebari si deja tone de roca. Si daca va ridica si niste vieti, o va face cu cel mai al dracu respect pentru natura.
La nunta zgomotoasa a bombei cu pamantul, suntem toti putin…miscati.

Cultura automobilului se face pe campii intregi transformate in sosele. La anumite momente ale zilei pare ca toate masinile din lume sunt parcate pe sosea. Nimic nu se misca. Traffic jam. Nu iti ramane decat sa asculti la radio sau vreun cd personal. “Emerica - Just a wasteland of human feelings”, asa cum statea scris cu pixul pe rucsacul jegos al unui adolescent cu par roz, cercei in nas si spranceana, blugi rupti – tanarul stereotip - evident in razboi cu toata lumea. Probabil peste cativa ani va plati rate la masina, la casa, va purta cravata la serviciu si va face turism in Europa. Va avea 3-4 copii dupa el. Asa arata aici familia canadiana standard, 3 sau 4 copii. Canadian standard insemnand albii de 2-3 generatii pe aici. Extrem de politicos. Si mentalitate diferita fata de familia romana, sau europeana in general unde familiile in present se cam opresc la 1 sau 2 copii. Chestie de mentalitate. Unii zic si de spatiu. Poate e si nevoia de a fi cat mai multi, din moment ce aici se au doar pe ei, rupand lantul rubedeniilor de peste ocean. Sa fie mai multi la masa de sarbatori. Populatia nativilor, e rara. Am intalnit unul singur pana acum. Facea pe malul lacului niste structuri din piatra, puse una peste alta in echilibru instabil. Practica asta e un fel de sport de agrement, derivate din vechime, cand stramosii lui faceau inukshuk la hotare, pentru semnalizare si inchinare diversilor zei.

Seara pe plaja, cativa tineri fac jogging. Luna iese din lac si ne face o poza. Iese miscata.
Atunci lacul se face deodata sul si vedem cum pestii joaca barbut undercover. Perechea din fata noastra a dat de doua-trei ori din maini si a zburat lin peste centrala nucleara, care tocmai isi facuse un ou prajit.
E doar una dintre serile obisnuite pe malul lacului Ontario.

****
Nota:
Multumesc echipei de la Acasa Media pentru publicarea acestui material (inclusiv fotografia creatie proprie) in numarul 28 al revistei "Acasa"
****

Monday, September 17, 2007

The early morning white limo


Razvan Mitulescu 24 august 2007, Toronto

Ca sofer de limuzina lucrurile trebuie ca iti par anapoda. Dimineata te urci la volan, dupa ce mai intai ai dat roata tablaraiei pe 4 roti, sa vezi daca nu a capatat vreo zgarietura peste noapte. Sau vreo gaura in pneu. Nu trebuie sa aiba nici fire de praf pe ea, e alba. Ca zapada.

De la pranz incolo, ii duci cu limuzina - miri si mirese. “Cu limuzina aia am fost noi in ziua nuntii” vor zice ei. Unii dintre ei se despart mai apoi, dar niciodata nu pleaca la tribunal in limuzina. In portbagaj, duci valize. Odata ai vazut o fata intr-un film pe post de valiza. Pentru droguri. Le ducea din Columbia in America. O punga s-a spart in ea, fata a murit, niste barbati au taiat-o pe burta ca pe orice geanta de piele careia i s-a blocat fermoarul. Sa scoata drogurile.
Faci plinul. Te intorci acasa ca in fiecare zi, uiti cate perechi ai dus azi, cati oameni importanti, actori, mafioti, cate orgii ai vazut incepand inainte sa se ridice peretele despartitor dintre tine, doar soferul, si ei – doar calatorii decadenti ai limuzinei albe.

Despre vehicule

Eu sunt un vehicul. In mine calatoresc prin lume, o gramada de vise. In femeia mea a calatorit fiul meu, pe strada, si chiar si cu avionul. Si el avea un perete despartitor. Femeia mea – limuzina mama.

Copacul e un vehicul, in care frunzele calatoresc de la verde la ruginiu, pasarea e un vechicul, de la un copac la altul. Calatorul isi e propriul lui vehicul.
Muzica e o limuzina transparenta. Eu cant la chitara. Uneori. Alteori la blockflute sau saxofon. Rareori. Dar ma plimb cu limuzina de cristal a sunetelor. Cineva intr-un roman observa despre chitara ca e un instrument sarac. Nu ca pianul de exemplu, care are mult mai multe octave. Instrumentele nu sunt in competitie. Oamenii cred ca daca ei sunt mereu in competitie, si celelalte lucruri sunt la fel. Eu cred ca cineva suficient de talentat ar putea sa interpreteze o hora si la fluierul piciorului.

Aici aproape totul este despre vehicule. Aici masinile sunt ca pantofii. Musai sa te “incalti” dimineata cu ele. Totusi nu poti sa nu observi ca aici masinile sunt la fel de lipsite de farmec, ca si femeile. Conform unei zicale contemporane citadine din Romania - care nu duduie totusi de intelepciune ca vechile zicale - masina si femeia nu se imprumuta. Aici iti vine sa te descotorosesti de ele. Partea buna e ca cei insurati nu au ispite pe strada si la serviciu, nici macar de “clatit ochii”, cu atat mai putin sa le vina sa isi schimbe masina sau femeia prea des. Conceptul de “utility vehicle” inlocuieste cu success orice tendinte de stil si celor singuri, nu le ramane decat sa se apuce de baut ca sa poata sa doreasca “utility” femeile care populeaza locurile de aici in chip de mame, iubite sau femei singure, cam ca orice femei in general.


Despre materia care canta.

Modul Ionic. Misti usor mana din cot spre stanga. E un mod natural. Ceva ce ai mai auzit si te simti familiar cu notele care aluneca pe scala, ca niste copii care ies la joaca. Apoi incerci modul Doric – misti acum podul palmei inspre sus, Phrygian – capul inclinat spre dreapta - Lydian, Mixolydian si deja transpiri si te temi ca nu o sa poti respira in lumea aceea deodata stranie si aglomerata si iti imaginezi ca ar trebui sa fii extraterestru, poate klingonian. Te ridici incet la Aeolian si Locrian. Toate structurile astea traiesc acolo, agatate pe griff de corzi, in fiecare chitara. Stau tacute pana cand ajungi sa te cunosti cu ele. In lumea lor de lemn, fier, nylon si lac.

Despre cuvinte

Daca citesti un text in care literele din cuvinte sunt inversate, dar prima si ultima sunt corect puse, nu intampini nici o dificultate. Fraza are acelasi sens. Unii oameni oricum asa scriu. Dislexie. Ce auzi daca amesteci notele din Phrygian, dar mentii prima si ultima nota corect? Posibil distonie, dar nu e o afectiune, ci nepricepere.
Cuvantul poarta imaginea obiectului. Gandeste-te la un cuvant obscen. Daca ii inversezi literele din interior si ii pastrezi contextul, iti vine in cap aceeasi imagine, dar e cumva imbracata sumar, ca si cum cuvantul ar purta chiloti.
Structurile muzicale insa nu au imagine. Prin urmare nu pot fi obscene.


Povestea asta e un vehicul.

Sunday, September 9, 2007

I Blog You, Too

Razvane! Prietenul meu, salud salud salud, si bine-ati venit la viitorul, Neb 2.0.

Ne asteptam,
Josham


P.S. Sper sa cream ceva frumos si perceptiv aici si alt-undeva.

P.P.S. Ma bucur ca ti-a placut CD-ul Available Light.
Hai sa citizi ceva mi-a scris prietenul meu Alexei "The Old Space Ranger" Panshin despre fata CD-ului:




" The picture itself is beyond price. It's a gift from God:

It's totally real, unposed and in the moment.

But it can't quite be read because of the building and shadows behind.

The sharp dividing line of the building edge gives the picture a very designed look.

The picture has a moving symbolic or metaphorical transformational meaning.

It's universal, not personal.

And it glows.

Blessings on Elena for catching the bird on the wing. And blessings on you for recognizing the picture when you saw it."

Zic eu, "Blessings on you, Razvane, for finding and marrying Elena."

P.P.P.S. Radio Free Earth is playing at the Peace on Earth Festival, at the Greek Theater, at the University of Arkansas at Fayetteville, AR on Saturday September 15, around sundown... For more info see Radio Free Earth's web site.

Razvan, check on your link to our site. It's radiofreeearth.com.

Cu drag,
Josh

Friday, September 7, 2007

I blog you



Razvan Mitulescu, 21 iulie, Toronto


Intr-o noapte am visat ca mi se umflase degetul aratator. Se tot umfla si ma durea. Cu un cutit am facut o mica crestatura in deget, pe o parte. Din deget au inceput atunci sa iasa zglobii, pesti mici argintii, odata cu un suvoi de apa limpede, lasandu-mi in urma o senzatie de usurare. Strangeam de deget sa ii scot pe toti. Dupa ultimul peste, prin taietura din deget a iesit bombanindu-ma, Jiminy Cricket - greierele din Pinnocchio angajat full-time pe post de constiinta.

Visul mi-a lasat un gust placut, desi degetul ma durea de-adevaratelea. Poate ca eu sunt balena care i-a inghitit pe toti, daca mai tineti minte povestea! Sau poate e doar copilul din mine care cere ajutor, speriat de prognozele vremii de adult.
Incet-incet, constat ca seman tot mai mult cu tatal meu. Din voce si din unele gesturi. Ma surprind descoperind acest lucru cu placere totusi - mult timp vroiam sa ma deosebesc, dar nu numai de el, ci in general. Acum deja il pandesc pe el, pe tatal meu, cum se face intrezarit din mine. Citeam undeva ca asta e semn ca imbatranesc. Dar mai e mult pana acolo.

De curand am fost la concertul The Police, la Air Canada Center. O sala enorma care s-a umplut pana la ultimul loc. In deschidere au cantat cei de la “Fiction Plane”, o trupa britanica de care nu stiam, avandu-l vocal pe cine credeti? Pe fiul lui Sting! Insa nu m-as fi asteptat sa-i semene atat de mult vocea, atitudinea pe scena, compozitiile. Grupul – tot 3 ca si “The Police”, el tot la bas, ca si tatal lui. Concertul a fost senzational. Vorbesc de al tatalui.

Ma uit la prietenul meu. Si el seamana tot mai mult cu tatal lui. Vorbim despre asta.

Mai nou am o alta jucarie; ma tot gandesc sa imi fac un blog. Sa invit si eu prietenii sa scrie lucruri interesante, sa avem comunitatea noastra de idei. O noua organizare sociala, un nou limbaj. Ai putea spune “te blog frumos sa nu mai stai asa mult pe net!”! sau “azi ploua pe blog!” Blogul va imbatrani odata cu mine, cu noi toti cei din comunitatea blogului unit si liber. Am sa pot sa ii expun si fiului meu speranta ca va face update blogului pentru mine, cand voi fi batran (in loc de clasicul “imi va aduce si mie o cana cu apa”)
Verb universal – conjugare libera. Agora pe net.

Ca o paranteza, zilele trecute citeam despre comunitatile virtuale care sunt foarte reale de fapt, si ca a fost prins cel care isi purta jihadul in chip de commandant, pe un forum dedicat. Se pare ca activitatea lor a fost extrem de puternica si de eficienta.

Cararile intre oameni sunt deja tot mai mult fire intr-o retea, si chiar doar niste lungimi de unda. Ca la circ – vom practica mersul pe fir, pe unda, de la unul la altul! Sa fi scapat oare de viziunea sumbra in care sfarsitul omenirii va fi atunci cand nu vor mai fi carari intre case?

Pana atunci insa, I blog you all!


Thursday, September 6, 2007

Picatura 4


Razvan Mitulescu, 3 august 2007, Toronto


Ati observat ca in general oamenii isi fixeaza repere de timp in cifre rotunde? Ne vedem la 5 si jumate sau la si douazeci.. Nimeni nu isi da intalnire la cinci si unspe minute. Daca intarzii ti se aminteste de “sfertul academic” ca de un timp respectabil, cu studii inalte, ca si cand “12 minute” ar fi analfabete.
Incepi serviciul la sapte dimineata. Ajungi la sapte si 3 minute, dar treci in condica “sapte-zero-zero”, 3 minute nu conteaza iti zici. Daca ai ajuns un pic mai tarziu insa - la si 9 minute - si erau deja alti colegi inaintea ta in birou, cu cafeaua aburinda in cana de serviciu (pe unele scrie “who is the boss ?”), treci in condica “sapte si zece”. Lasi un minut de la tine, desi pe asta il simti si planuiesti sa ti-l rascumperi citind inca un articol din ziarul colegului care vine cu metroul.

Ca si cand timpul nu ar trece continuu, ca si cand spatiul intre “si 5”, “si 10” si 15 ar fi gol, ca si cand putem ignora un minut.
Pledez pentru demnitatea minutelor dintre “si cinci” si “si zece”.

Ce-ar fi daca la fel ar sta treaba si cu lungimile? La oftalmolog ti-ar da dioptrii din 5 in 5. Sau daca autobuzul ar lua tot a cincea persoana din statie? Cum te-ai simti atunci sa fii mereu persoana 3 sau 4? Sau daca firele de par ti-ar creste doar din cinci in cinci? Ori inima ti-ar bate … ai tine-o tot intr-un atac de cord! Probabil ca ar fi imposibil sa innoti intr-o mare facuta din picaturi rare, tot din 5 in 5. totul e continuu. Ce ai intelege daca ai citi paginile unei carti din cinci in cinci?

Totul e legat, secundele de molecule, undele herziene de caietul de fizica al elevului de liceu, romul de marinar. Hazardul are o consistenta a lui. Axiomele sunt copiii rebeli ai conventiilor cu care vietuim noi intre doua diviziuni de timp si spatiu, oricat de mici. Vibratia miraculosa din care e facuta viata, poate fi determinata printr-o ecuatie poetica, multumitor de exacta. Ma descumpanesc insa numerele cu 33 in perioada. Sau 66. Sunt ca niste discuri de vinil zgariate, fac acelasi loop la infinit, ele nu stiu de sfertul academic, nu ajung niciodata la o intalnire. De cata dragoste e atunci nevoie sa poti sa le iubesti si pe ele?

Stau pe fundul piscinei - in apnee - si privesc la picioarele oamenilor de deasupra cum se misca ritmic. Ma uit la ceas, simt ca inca mai resist. Incep sa-mi aud inima in urechi. Ma uit din nou la ceasul meu automatic ale carui limbi aluneca lin, nu sar din secunda in secunda ca cele electronice sau cele cu quartz.
Si mi-e imposibil sa ma hotarasc in ce moment sa ies pentru portia de aer. Pot oare sa mai rezist pana la si 15?

Plastic faith

Razvan Mitulescu, Toronto, 13 iulie 2007



Mergi pe strada intr-un oras nou, o tara noua, te bucuri de lucruri noi. Faci poze, bei un suc, nimic neobisnuit pentru o plimbare de amiaza cu familia, sambata. Esti incitat de varietatea culturala, discuti pe teme interesante cu femeia ta, arzi de nerabdare sa ajungi la o expozitie de arta in aer liber in Nathan Square. Si pentru ca esti mai pregatit poate decat altii sa vezi arta in diversele manifestari ale vietii urbane, te uiti cu nesat in jur, prin ganguri, pe la ferestrele caselor, la amenajarile localurilor, la imbracamintea oamenilor, la peretii inviorati de stencils&graffity performant, faci “leche vitrine” in fata magazinelor (sau “window shopping”, cum se zice aici) si comentezi aprins obiectele ciudate pe care oamenii sunt dispusi sa isi dea banii.

Dintr-o vitrina, o papusa te scoate din amorteala de pe asfaltul incins de vara si umezeala amiezii din Toronto. Intre o gramada de linguri de plastic, cratite de aluminiu, sacose de diferite marimi si mici biciclete, ceva te face sa discuti pe alt ton, desi mai degraba ai fi baut o bere.
***
“Jesus action figure” scria pe pachetul care mi-a atras atentia. De sub tipla in care statea tintuita, ma privea fix o papusa mica sub forma de Iisus. La coate si la umeri are articulatii. Cum am aflat mai tarziu, sunt concepute special ca sa poata sa ridice mainile catre cer in gesturi dramatice.

Ma gandesc ca oamenii zilelor noastre au tendinta sa murdareasca totul, de la miturile traditionale si pana la sacrul religios. Se incearca, poate din motive ideologice sau poate din motive comerciale, sa se reduca importanta unor concepte si personaje, pentru ca mai apoi sa li se aduca in concurenta sau dimpotriva unificare in promovarea pe piata, pregatindu-se terenul si punand astfel pe picior de egalitate noii idoli ai vremurilor noastre: personaje banale in general staruri de cinema, carora evident, nu li s-ar fi putut ridica nivelul. Pana la urma mai putin conteaza motivele, atata vreme cat rezultatul acestei demitizari da nastere la extreme, astfel ca langa papusa barbie si omul paianjen, sta si Iisus. Aceste obiecte sunt destinate copiilor, in principiu pentru joaca, dar afli ca mai fac si obiectul obsesiilor unor oameni mature (nu ca asta ar justifica aparitia papusii cu pricina), care considera colectionarea acestor “action figure” un act artistic, ajungand la enuntari de genul “unde pe vremuri statea un Rodin, acum poate sta printesa Leia sau Yoda” ca mai apoi sa se faca trimitere catre pop-arta lui Warhol si cutia lui de conserva cu fasole. (The Globe and Mail, din 13 iulie 2007).

In aceeasi idee, dintr-un alt articol din “The Economist” am aflat ca saptamana trecuta s-a lansat cu mare pompa telefonul mobil iPhone, de la Apple, supranumit “Jesus phone” sau cum citeam in articol, “Where would Jesus queue?”. Mai catre finalul articolului apare si comentariul conform caruia “nici macar telefonul lui Iisus nu e fara cusur” pentru ca cei peste 500.000 de indivizi care s-au bulucit sa cumpere telefonul miraculos, au blocat catre seara operatorul AT&T, supraincarcat de fanaticii care se uitau dezamagiti ca superscula lor de 500 de dolari zace inerta.

Pe scurt, pentru ca s-a tot scris si probabil nu as face decat sa repet lucruri spuse mult mai bine de altii, am sa amintesc ca tonul a fost dat demult, Juda fiind primul comerciant de Jesus. Revenind mai aproape, intr-o flower-power-opera rock, Iisus devenea superstar. Cu toate astea, amprenta lui lipseste de pe aleea celebritatilor din Hollywood.
Apoi cel care l-a facut celebru pe Iisus (ingrozitor!) in filmul lui Zefirelli, Robert Powell, intra in folclor cum ca nu ar mai fi jucat de atunci in nici un film, condamnat de chiar succesul lui.
Mai recent, alta “coborare” printre oamenii mici pusi pe vanzari mari, codul lui daVinci, in care Iisus traieste o viata de familie si o poveste umana de dragoste, dand nastere la comentarii justificatorii de genul “de ce sa nu ii dam dreptul lui Iisus sa aiba o viata normala, de se sa nu fi fost posibil ca si el sa se indragosteasca”, ca si cand doar atat mai ramasese omenirii de inteles din viata si din invataturile Lui, asa ca de acum, pe langa sport, masini, politica, mireanul deslusea treaba cu Iisus vs. eros.
Mai tarziu incitat de fenomen, am dat un search pe net si am gasit mai multe action figure cu Iisus, plus un filmulet cu niste copii care chinuie papusa lui Iisus pe YouTube.com. Puteti sa va distrati (unii chiar sa va intristati) cu selectia facuta de mine mai jos.
Concluzia acestor nivelari, cum spunea un prieten, a acestui salt in gol s-ar putea sa ne prinda cu parasuta defecta, riscand sa nu mai avem pe nimeni deasupra noastra. Nu mai e decat un pas de aici pana la a face search pe workopolis.com pentru a vedea daca nu cumva sunt locuri libere pentru meseria de Iisus. Se va gasi cineva sa creada ca postul e vacant, Iisus fiind plecat mai tot timpul prin turnee. Deja s-a facut al doilea film in care cineva se joaca de-a Dumnezeu (Tatal, de data asta) pentru o zi. De-o ingamfare nemarginita, chiar daca la sfarsitul filmului, in stilul hapiendistic american omul isi da seama de neputinta lui, si tot se trage de bracinari cu Dumnezeu de parca ar fi colegi.
Toate astea in timp ce in lumea araba, oamenii au iesit in strada pentru mult mai putin, cand un tabloid belgian a publicat o caricatura cu Allah.

Pana la urma nu stiu daca e bine sau rau ca Dumnezeu Tatal si Iisus sunt prezenti pana si in calculele mercantile ale producatorilor de jucarii si filme si alte distractii media. Poate ca ar trebui sa fie chiar bucurosi ca li se face reclama gratis ?!

Pana una alta, puteti si voi sa cumparati chiar niste “talking action figure” Jesus+Einstein de pe www.amazon.com, (si daca vreti mai ieftin ii luati impreuna cu numai 57.98$)