Dificulture I

În ultimele 6 luni am locuit cu un pian. A ajuns la mine din stradă, cineva îl aruncase și eu i-am zis: hai la mine, am loc. Intre timp m-am schimbat și l-am dat și eu afară. Unele lucruri pur și simplu nu se potrivesc în anumite locuri. Totul e o chestie de potrivire geometric exactă. Lumea asta e ca un cub de jucărie, stiti voi de care, de-ăla colorat care pe fiecare față are decupate forme de triunghi, pătrat, steluță, cerc, și în care copilul trebuie să bage piese de forma potrivită (cum spuneam). Iar noi vrem să fim înăuntru. Incercăm să ne strecurăm prin decupături, si când nu reușim - forțăm, doar-doar vom potrivi cercul în pătrat, sau steaua în triunghi. Ideea e că de multe ori știm care-unde se potrivește, unii intuim de la inceput, altii după ani de încercări. Doar că uneori cu bună-știință ne zicem ca daca mai taiem un colt aici, unul acolo, reușim să ne strecurăm în cub. Până la urmă ajungem, și trăim așa, fără un colț aici, unul acolo.

Am remușcări față de el. Tot ce avea nevoie era doar puțin spațiu. Nici măcar nu trebuia să îl restaurez, sau să îl acordez, așa cum plănuisem. Eu nu știu să cânt la pian. Și nici ceilalți din casă. Aveam altfel de dialoguri cu el. Și sentimentul că îl salvasem din stradă. Acum am doar puțin alt spațiu. Puțin din de toate. Sunt cam puțin.

Distanța dintre sublim și dezastru e uneori de o literă.
Și poate că de fapt el și-a dat seama că nu ne potrivim.

Și a plecat.

.

.

.

Stare de zombie

Prima oara am fost zombie la o filmare, cand intre fulgi de zapada artificiali (lipiciosi) si sange tot artificial, ni se spunea ca nu suntem niste zombie clasici, ci niste “conversational zombies”. Adica sa vorbim aiurea, atinsi de o maladie inca necunoscuta.

In realitate, uneori ma simt ca un zombie social si conversational, vorbesc doar ca sa umplu spatii, inghit o rutina zilnica doar ca sa fac parte din sistem. Maladie necunoscuta inca, dar prezenta.

Cand ma opresc sa traiesc nitel? Uite, de cand nu mai merg cu masina suta de km pe zi, parca sangele are alta curgere. Sute de ore petrecute in izolare, in masina, ca intre zidurile unei carcere. Cu ferestre ai zice, ce-i drept, dar ce sa vezi? Tot masini, tot indivizi in transa, fiecare in cosciugul lui pe roti, niste morti vii, niste cetateni zombie.

Mi-ar trebui o noua ordine sociala. Ca eu nu inteleg de ce trebuie sa merg la munca in fiecare zi, de ce trebuie cineva numit sef sa imi spuna ce sa fac si caruia sa ii cer voie sa plec sau sa vin. De acum nu mai inteleg ierarhia lumeasca (de fapt o inteleg, dar ma razvratesc) uite, scriu un mic protest pe blog. Si asa nu il citeste nimeni. As putea sa ies in strada, sa sparg la vitrine. Un ganditor rebel zicea ca asta nu e violenta. Ca e mai violent sa traiesti in ordinea mincinoasa sociala; sa faci o scoala, apoi sa te angajezi si sa te duci toata viata la serviciu, sa iti platesti taxele, sa ai doar 2-3 saptamani de vacanta pe an, sa platesti rate 30 de ani la o casa si o masina, sa nu ai timp sa sufli linistit. Sa ti se spele creierul in asa hal incat sa nu mai stii ce iti trebuie cu adevarat si sa iti dai aproape toti banii pe lucruri. Munti de lucruri. Sa ajungi la 60 de ani sa nu poti trai din pensie. Sa fii vesnic nemultumit si vesnic hartuit financiar. Asta e violent.

****

Multumesc Magdei si echipei de la ziarul "Acasa" din Toronto, pentru publicarea acestor randuri in nr. 26 din octombrie, 2008