Photologie

Era imposibil să îi rostești numele fără să-l asociezi cu aparatul lui de fotografiat. Într-o vreme asta îl făcea să se simtă măgulit, deși uneori sesiza priviri îngrijorate ori ironice. Dar a continuat să își dezvolte pasiunea până când nu a mai avut curaj să privească lumea decât prin ocular.  De partea cealaltă a aparatului însă, viața pulsa mai presus de încadrări rectangulare. Nu s-a oprit nici atunci când mâinile uitaseră să se bucure de alte atingeri decât cele ale aparatului. Femeile cu care trăise îl părăsiseră una câte una , obosite. Deși l-a costat încă o despărțire, ultima îi făcuse cadou un instantaneu perfect: ea - blurred în plan secund, în timp ce în prim plan, cu un focus impecabil și o lumină ca mierea, apărea cartea pe care o aruncase cu furie către el, în timp ce ieșea pe ușă pentru totdeauna. Printr-o coincidență stranie, pagina încremenită în aer era chiar cea unde el însuși lăsase acel roman neterminat,  și se putea citi clar "…Caí, Homem, você anda com azar, primeiro cai, depois apanha uma gripe, o que lhe vale é ter o chefe que tem, vire-se lá, depois dou uma vista de olhos nesses joelhos. Debilitado de corpo, alma e vontade, crispado até ao último nervo, pouco faltou ao Sr. José para desatar a chorar como uma criança quando sentiu a picada da agulha e a lenta e dolorosa entrada do líquido no músculo …"

 Cu timpul începea să piardă referințele sonore, tactile, de miros. Până și felurile de mâncare le alegea acum numai după imagine și culori: odată la o petrecere, colegii l-au încercat cu un strugure de plastic, pe care el l-a consumat în întregime fără să pară că bagă de seamă. Deși le-a parut rău mai apoi, tot mai chicoteau până și pe culoarul de la reanimare, așteptând vești de la doctor. Peste zilele lui se așezau tot mai gros praful și liniștea excluderii. Devenea tot mai mult un fel de cârtița inversă. 

În ultimii zeci de ani strânsese o arhivă imensă. Clasificase totul conștiincios, încât să găsească ceva - orice - ar fi trebuit să fie destul de ușor. Totuși zilele trecute, când încercase să revadă o anume poză, a simțit că se pierde cu totul. Pentru prima oară a avut senzația că milioanele de fișiere erau de fapt nimic altceva decât secundele lui pierdute pentru totdeauna. Nebotezate - nici n-ar fi existat atâtea nume pe lume - li se atribuiau aleator niște numere. Și pentru că nu existau atâtea lacrimi pentru fiecare, li se împărțeau clandestin în picături, apele marilor și oceanelor. În definitiv erau la fel de sărate. Ca un arhanghel de urgență, butonul rotitor al mousului încerca să facă dreptate trecutului sau prezentului, nu că ar avea vreo importantă. Degetele îl dureau la noduri în încercarea disperată de a recupera clipele pierdute și inexplicabil, pentru prima oară în mulți ani avea miros: din dreapta intra prin el un miros de pădure după ploaie. Si nu terminase nici măcar cu primul folder. Dar ca prins într-o vrajă, a continuat. Când s-a oprit în sfârșit la poză căutată, trecuseră trei zile. Mai întâi nu i-a venit să creadă, gândind că poate calculatorul a luat-o razna. A verificat dând drumul la radio, apoi întrebând vecinul de palier, care se uita la el cu același dispreț amestecat cu milă. Cum de nu simțise foame, sete, sau somn? Cum de nimeni de la serviciu, ori vreunul din puținii prieteni care îi mai rămăseseră nu îl sunase să întrebe ce e cu el? Au urmat câteva momente de luciditate dureroasă, când s-a văzut pe sine că prin vis căzând în aceeași beție a trecutului din nou, iar și iar, murind absurd și gol sub greutatea imaginilor care și-ar revendica astfel   toata viata lui… imaginile acelea, la fel de iluzorii ca și prezentul.  Din ce se hrănește viitorul dacă printr-un capriciu se poate pierde atât de ușor exact clipa pe care crezi că o prinzi de fapt?  

 Se transforma într-o piatră, iar fața îi era locuită pe rând de ochii tuturor necunoscuților din toate timpurile.

 Cu ultimele puteri, aproape delirând de oboseală și foame, a hotărât că trebuie să scape de dependență. Și ca și fumătorii, care sunt dependenți de gest la fel de mult ca și de nicotină, a hotărât primul pas. Și-a luat aparatul foto , l-a pus într-o găleata și a turnat silicon peste el. Când s-a răcit, a tăiat pe jumate calupul de silicon și a scos de acolo aparatul, pe care l-a zdrobit cu un ciocan mare și cu lacrimi în ochi.

 A luat cele două jumătăți de silicon și le-a unit la loc în găleată, după care a amestecat un sac de ciment cu apă și a turnat în orificiul lăsat special, până când un surplus a răbufnit împreună cu câteva bule de aer...Trecutul, și plămânii lui plini de ciment.

Întunericul prădător înghițise culorile.

Două zile dormise epuizat, lângă galeată. Când s-a trezit, a desfăcut cele doua jumatati de matrită ca pe un fruct copt. Samburele de ciment era identic cu aparatul lui. Toate detaliile fuseseră copiate perfect. I-a pus o curea, l-a agătat de gât. I-a simtit greutatea familiară, degetele au inceput să caute febril formele cu care erau atât de obisnuite; si dintr-o dată s-a simțit mai bine.

Ieșea pentru prima oară de la delir. Dar cum era de așteptat, vechiul obicei lovea: la fiecare colț de stradă, la fiecare vitrină, la fiecare zâmbet și la fiecare cuvânt citit, la fiecare apus, ori la fiecare naștere, el ducea aparatul de ciment la ochi, ca și când nimic nu se schimbase. Degetul apăsa butonul împietrit. În secunda imediat următoare se uita pe micul ecran cenușiu și aspru. Verifica mental fotografia, dacă e bine încadrată, dacă focusul a fost destul de bun, dacă e nevoie să mai de-satureze sau să adauge vreun filtru. Ba chiar dădea înainte și înapoi de rotița zimțată incremenită, pusă strategic la degetul opozabil, să revadă pozele făcute acum 1 minut, acum 2 minute, acum 5 minute…stateau acolo, talanți îngropați adânc într-o memorie tot mai volatilă, dar cu atât mai iertătoare. 

A continuat exercițiul: încet-încet începuse să renunțe a mai căuta poze în arhiva imaginară a aparatului. Mâncarea începuse să aibe iar gust și parfumul vreunei fete pe stradă îl făcea să uite că prezentul lui era alb. Ridicat tot mai rar către ochi, pietroiul i se muta către spate, excrescență migratoare. 

 

 Era către prânz în ziua în care, sorbind o cafea la terasă, băgă de seamă că aproape fiecare om în jurul lui avea un aparat de ciment agățat de gât.  

Lost and found

Sunt unele obiecte pe care te obișnuiești atât de mult să le vezi, să le atingi zilnic, încât uneori trec zile sau săptămâni până să te prinzi că au dispărut de la locul știut. Când realizezi asta, brusc începi să te cauți prin buzunare, prin casă, pe sub pat, pe sub mobile, uneori chiar refaci anumite trasee în speranța de a le găsi. Și oricât de mult te-ai strădui ulterior, există un moment când vlăguit te resemnezi: parcă le-a înghițit pământul! 

Vorbesc de acele obiecte  ieftine, dar cu valoare sentimentală, care fără vreun motiv prea puternic, ne devin însoțitori permanenți.

Un asemenea obiect era brelocul meu de la chei: o copie de monedă romană din Palermo. O cumpărasem într-o duminică dimineață din piața Darsena, într-una din escapadele verilor mele milaneze, cu bicicleta. 

În anii care au urmat, am schimbat chei, buzunare, case, orașe și țări. Dar el a fost cu mine mereu, recunoscut și de cei din familie, prieteni, colegi. Aveam un sentiment de liniște doar zărindu-l. Devenise un fel de înger păzitor al cheilor.

Într-o zi brelocul n-a mai fost. Am făcut tot ce-am putut ca să-l găsesc. Și după ce m-am obișnuit fără el, mi-a rămas regretul că n-am știut momentul exact când a încetat să mai fie agățat la chei. A plecat discret, tăcut, s-a topit cu grația omului de zăpadă într-o zi de sfârșit de iarnă.

Odată am primit cadou de la soția mea un pix: un obiect superb, un tub metalic, lucios, cu imprimeu ca o frescă electronică. Îl țineam în buzunarul genții, dar îl foloseam rareori. Știam însă că e acolo, mă bazam pe el de câte ori aveam nevoie să însemnez ceva.

A venit ziua când nu l-am mai găsit. Din nou nu am reușit să reconstitui momentul pierderii!

Unele obiecte nu știu să își ia un rămas bun decent. Blugii, ori pantofii știu: încep să se ponosească, se decolorează, le apare o ruptură mică. Te anunță! Căzând într-o mistică a obiectelor, m-am speriat că mă părăseau pentru că nu reușeam să le arăt că îmi sunt dragi. Și atunci le promiteam în gând că dacă le voi găsi, le voi folosi mai des.

Întâmplarea a făcut ca după luni bune, pixul să apară în spatele unor uși pe care le mai deschisesem. Nu pot să descriu ce bucurie candidă mi-a produs acest mic eveniment. La aflarea lui începuse să îmi pâlpâie o speranță secretă: că la un moment dat voi găsi și brelocul.

Timpul este un factor important în relația cu un asemenea obiect. Timpul construiește o identitate și o legătură afectivă. 

Să presupunem că aș fi pierdut brelocul la două săptămâni de la cumpărare: aproape sigur că întâmplarea ar fi trecut neobservată. Cu toate că îmi plăcea ca obiect în sine (un kitsch simpatic) și ar fi fost la îndemână să mă reîntorc pe Darsena, probabil nu aș fi făcut-o. Legătura dintre mine și el nu ar fi fost împlinită încă, numai gândul înlocuirii facile l-ar fi aruncat în derizoriu. La acel moment, orice alt breloc ar fi fost la fel de bun. Lucrurile stau însă diferit după anii de tovărășie, plus miile de kilometri depărtare: acum ar face mai mult sens o recuperare.  Dar cum? Cumpărat de pe internet ar fi cel mai ieftin, dar cam impersonal. Ca să suplinesc întrucâtva imposibilitatea de a avea brelocul încălzit de corpul meu ani la rând, ar fi de bun simț să reproduc măcar câteva coordonate: să merg iar la Milano, să ajung într-o Duminică dimineață pe Darsena, să am iar 25 de ani...  

Când eram puștan am găsit un medalion asemănător ca mărime și material. Eram în vacanță cu părinții și după o noapte de furtună, plaja Mării Negre se umpluse de grămezi de scoici, melci, alge. Oamenii le răscoleau, în căutarea suvenirului perfect.

Eu, norocos: medalion cu un titanic bătut pe o parte. Sclipea, părinții m-au îmbrățișat. Nu se știe dacă undeva, cineva  îi ducea dorul. Eu nu l-am purtat. Și nici nu știu ce s-a mai întâmplat cu el. Tin minte doar că a fost arătat în vara aceea cunoscuților. N-am legat vreo relație, poate n-am fost persoana potrivită să îl găsesc. Brelocul din Palermo l-a răzbunat.

Soția mea avea un medalion din bronz, foarte drag. Îl cumpărase din Praga, de pe o străduță mică din cetate. L-a pierdut în lacul Ontario și cu el Praga întreagă s-a scufundat în lac într-o zi de vară.
Pentru că iubea obiectul dincolo de amintirea ce îi lega, ea a mers departe cu eforturile. Dacă cineva l-ar fi avut de vânzare, l-ar fi cumpărat inclusiv de pe internet. A făcut un desen de mână și l-a trimis unei persoane cunoscute aflate în Praga, descriind locul de unde îl cumpărase cu mulți ani în urmă: fără noroc. 

Acum nu îi rămâne decât să reproducă din memorie desenul simplu, conceptual, să îl modeleze, să facă matriță, să îl toarne în alpaca. Asta se poate face în casă. 

Într-o altă vară, pe o plajă din insula Creta, o prietenă cu care eram acolo își pierde un cercel de aur, înotând. A ieșit din valuri tristă. Aveam labe și ochelari și Marea Egee era liniștită și clară. Adâncime cam trei metri în zona arătată. Am căutat febril, știam că trebuie să mă grăbesc, curenții erau puternici. După aproape jumătate de oră, l-am zărit strălucind pe o muchie de stâncă.  Noroc fantastic, bucurie pe măsură. Unele obiecte se vor găsite.

Fiecare din noi avem povești despre obiecte pierdute și găsite. 

Sau doar pierdute. 

Sau doar găsite. 

Cântecele se pierd ușor: pe unul l-am recuperat foarte târziu, aștepta pe un griff. Altădată am visat un poem lung, genial, de mare tremur: l-am pierdut pe drumul de la pat la chiuvetă. Uitasem tot, până la ultimul cuvânt. În dimineața aia ratasem Nobelul...la ce bun să mă mai spăl pe dinți? 

 

Și-am mai găsit un om al nimănui, într-un tren bolnav. Și-am mai găsit o bătrână pe stradă. Dintr-o tâmplă îi curgea sânge: nu își mai amintea exact unde stă, cum o cheamă, și nici măcar dacă sângele care-i curge din rană e al ei. În definitiv cine poate depune mărturie că sângele-i din vene e doar al lui? După vreo două ore am reușit să nimerim ușa casei unde era în vizită. Între ușile greșite, neliniștea ei creștea. Își făcea de fapt griji pentru mine și  îmi zicea “Tu ai a trage ceva păcate cu mine, mă băiete…sa mă ierți.”

Se pierd iubiri, se pierd neamuri, recolte, războaie, avioane, se pierd minți, se pierd stele, se pierd raiuri…

Unele nu se mai găsesc niciodată.

 

 

 

nota: 
desenul de mai sus l-am facut vara trecuta si se numeste ""Lost and Found" - acrilic pe carton, 30X50 cm   

Șansa unui lucru inutil

Lângă uşa de la intrare este o plantă mare, într-un ghiveci pe măsură. Era acolo dintotdeauna, dar eu abia după aproape trei ani de veniri și plecări zilnice i-am remarcat existența. Mi-a devenit brusc simpatică pentru actul eroic și tăcut de a sta verde în acel colț întunecat. Nu am văzut niciodată pe cineva udând-o. Dar nu ştiu de ce mă mir: în general nu vedem decât lucrurile care ne interesează.

Îi apuc între degete o frunză și o strâng uşor, să îi simt mirosul. Brusc îmi vine în minte un studiu pe care un cercetător american l-a făcut asupra evoluţiei porţiilor de mâncare în decursul timpului, bazându-se pe reprezentările în artă ale Cinei celei de Taină. A analizat 52 de picturi făcute între 1000-2000 d.C. și a constatat că porţiile au crescut în perioada asta cam cu 60 la sută. El a plecat de la premiza că artiştii au păstrat proporţii reale în desenul lor. Concluzia lui a fost că oamenii au tendinţa de a mânca tot mai mult încă din vechime; acum obezii răsuflă ușurați, că ne stă în ADN să nu avem limite.

Nu știu de ce, dar am senzația că cu cât mâncăm mai mult, cu atât credem mai puţin. Trupul care se revarsă din matriţa lui originară, nu-și mai aude sufletul flămând care strigă după hrana-i rugăciune. Ce-ar fi ca, într-un fel de training, oamenii să treacă mai întâi pe la sala de sport, construită perete în perete cu biserica?! Aşa s-ar crea șansa de martiriu obezilor, care nemaiputând să ducă mâna la piept și frunte ca să-și facă semnul crucii, ar renunţa la burgeri. Odată am avut o viziune, pe când eram blocat în trafic: maşinile de salvare în loc să ducă oamenii în criză la spital, duceau suflete în criză la biserică. Sirena sună, te uiţi în oglinda retrovizoare, tragi pe dreapta să-i faci loc și îi urezi în gând celui cu sufletul în comă să ajungă la timp. În pridvorul bisericii - emergency room - oameni ajunși la timp ar schimba priviri obosite, dar pline de nădejde.

Trag uşa după mine, încui cu cheia. Planta din colț este de plastic.

***

Un matematician rus a rezolvat de curând una dintre cele mai complicate probleme, pe care Poincaré a propus-o acum o sută de ani. Ea rămăsese nedemonstrată, în pofida unui secol eminamente științific, tehnologic, chinuit de războaie și ideologii. Rusul a rezolvat-o indirect, pentru că el încerca de fapt să demonstreze ceva și mai cuprinzător, anume conjectura geometrizării formulată de un matematician american prin anii ‘70, care defineşte caracteristicile tuturor suprafeţelor tridimensionale. Pentru oameni obișnuiți ca mine, explicaţia conjecturii Poincaré este următoarea: Pământul, la matematicieni, e un spaţiu sferic bidimensional. Dacă înfășori un fir pe ecuator, îi faci nod și strângi aşa încât firul să alunece spre un pol, nodul se transformă într-un punct. La suprafețele cu o altă topologie – torul (în practică, gogoaşa cu gaură), dacă bagi un fir prin gaură și îl înnozi, nu poţi sa îl aduci la un punct decât daca strângi atât de tare, încât tai gogoaşa.

Concluzia științificilor a fost că deşi problema nu are nicio aplicaţie practică acum, pe viitor ar putea să ducă la alcătuirea unui catalog cu toate formele din univers și în final să ne ajute să descoperim însăși forma universului. Oare intuiţia asta să fi avut-o rusul când a ales să trăiască precum un pustnic citadin într-o garsonieră? Din spatele uşii închise le-a strigat celor care voiau să îi înmâneze premiul, că nu are nevoie de banii lor. Pentru el, un milion de dolari nu este altceva decât o geometrie oarecare într-o listă, o chestie care ține de formă și nu de fond. Potenţial de monah.

***

Acum câțiva ani discutam cu un fizician cu vocaţie, despre faptul că în general fizicienii Îl mărturisesc pe Dumnezeu înaintea biologilor, chimiştilor, matematicienilor etc. L-am întrebat la vremea aceea cum văd ei relaţia cu Divinitatea, care este punctul la care se luminează, în timp ce ceilalţi continuă să substituie tainelor, știința. Îmi răspundea că pentru ei, Dumnezeu ar fi particula indivizibilă. Cărămida care stă la baza oricărei structuri. Simplitatea absolută, originea energiei. Raţionamentul era că sistemele, oricât ar fi de complicate, se reduc în final la un tabel Mendeleev cu vreo sută și un pic de elemente. Apoi, coborând în materie, ne-au spus că totul e făcut din molecule cu minim doi atomi (putem să îi numim în joacă Adam și Eva). Atomii sunt cei despre care iniţial se credea că sunt indivizibili, dar surpriză: în burta lor s-au găsit un nucleu și nişte electroni grăbiți. Căutând mai bine, în nucleu au văzut doi locuitori: neutronii și protonii, despre care se zice că au apărut nerăbdători, la doar o secundă după Big Bang. Dar și pe ei îi defineşte ca un gând, quarcul. Ajunși aici, fizicienii trag speranţa că sunt aproape să descopere începutul tuturor lucrurilor. Este imposibil să nu te impresioneze un asemenea demers. Aducându-mi aminte de discuţia cu amicul fizician, am căutat date recente și am constatat că lucrurile s-au complicat teribil între timp și că în principiu, oamenii de știință înoată într-o mare de presupuneri. Am sesizat la ei chiar o notă de amuzament candid, atunci când pe unii quarci ei înșiși i-au numit charm quark și strange quark. Rigoarea științifică, nu-i așa, devine un concept hilar când eşti la cheremul unui element şarmant, ca să nu mai zic la cel al unuia ciudat. Citesc că acum câțiva ani s-ar fi găsit particula Dumnezeu: originea tuturor maselor. Această particulă (câmpul Higgs) ar fi părintele maselor și al energiilor din dotarea quarcilor.

Poate că într-un final o vom găsi pe atotputernicia sa, Particula, oricum o vor numi-o ei atunci, dar va însemna asta că am pus mâna pe Dumnezeu? E oare știința mai mult decât un joc sofisticat, în urma căruia nu aflăm decât că suntem mai deștepți ca înaintașii, dar nu neapărat mai buni, sau în stare să folosim ce ne e dat să știm, altfel decât spre damnarea noastră? Vom fi vreodată capabili să înțelegem că dacă vrem să Îl găsim pe ceasornicar, nu trebuie să Îl căutăm în ceas?

***

Într-o țară oarecare, într-un oraş oarecare, merg eu pe Portland Street. Două telefoane publice stau unul lângă altul, cred certate. Celui din dreapta îi atârnă receptorul până aproape de pământ. Cu micul ecran verde și cu un bipăit stins se roagă: Please Hang On. Nepăsător și cu propriul receptor în furcă, celălalt telefon rămâne neînduplecat la suferința celui de lângă el. În treacăt, am pus capăt chinurilor neputinciosului. După câțiva paşi, mi-am întors privirea să vad ce mai fac cele două telefoane. Tot nu se ţineau de mână.

notă:
acest text a fost publicat in revista româno-canadiană "Acasa", numarul 63, 2010.