Turbulente II

Azi am avut o zi buna. Ceva fantastic, toate mi-au mers din plin, parca era de ajuns sa ma gandesc la un lucru ca el sa devina realitate; de la cele mai banale dorinte (cum ar fi sa nu dau cafeaua in foc macar o data) si pana la cele subtile, de substanta, negandite dar binevenite. Mi se oferea un regal al proniei ceresti, o punere in scena perfecta.
In toata surprinderea si bucuria mea, catre seara un gand suspicios si nesuferit imi mototoleste zambetul: ok, azi am avut o zi buna! Cum sa fac fata celorlate zile, zilelor alb-negru, zilelor apa-chioara, zilelor amare, zilelor patate si pe fata si pe dos…zilelor in care bicicleta nu are pedale, stiloul nu are cerneala, orasul nu are strazi si oceanele nu au apa? Cum trec zilele unui cactus intre doua ploi? De la o ploaie, la alta!

Goana si rutina iti ocupa tot timpul. Mai sunt si ofertele. Nu poti pur si simplu sa traiesti fara sa nu te loveasca. Trebuie apoi sa accepti sau sa refuzi. Insa totul e atat de complicat incat trebuie sa te informezi mult ca sa poti spune « da ». Daca vrei sa spui « nu », trebuie si atunci sa faci efort, caci trebuie sa afli ce pierzi.
Societatea de azi vrea sa iti para rau pentru orice « nu » venit dintr-o pornire sanatoasa de a rezista atacului consumismului. Toate guérilla asta subversiva te oboseste la maxim: praful de pusca ideologic ti-a imbacsit deja axiomele personale, si vrei doar sa dormi. Dar nu poti sa te asezi in pat si sa dormi pur si simplu. Trebuie sa pui ceasul sa sune. Sa scrii un e-mail. Sa te speli. Sa incui usa. Si fara sa bagi de seama, zile intregi te departezi de tine, actionezi mecanic, nu gasesti timp si nici nu iti sar in ochi oferte pentru suflet. Totul se petrece in viteza - de curand am incercat sa ii explic fiului meu ce insemna ”viteza”. Cum ii explici unui copil de doi ani jumate ce e ”viteza”? Si ce ii spui? E buna, sau rea? Mai tarziu o sa isi dea seama ca toti vrem viteza si de fapt, ne grabim sa stam.
Cei dragi de langa tine, devin factori de oboseala. Pui sufletul pe « hold », sa asculte o melodie in galena, pe ”repeat” pana la mantuire…la care speri, dar nu faci mai nimic si la cate pacate ai in carca, deja vezi cazanul cu zmoala lucioasa si fierbinte (imagine stereotipa si comoda, teama mea vine din banuiala ca diavolul e mult mai inventiv decat noi). Iti zici ca faci ce poti. Te rogi, te duci la biserica uneori si mai aprinzi cate o lumanare, zici Doamne ajuta! Din cand in cand, faci si cate o fapta buna. Totusi nu e mai mult decat un concurs de la cocacola: desfaci sticla, te uiti pe spatele capacului, bagi codul la link-ul de pe net si astepti sa fii tras la sorti. Doar cu atat, esti carne de tun pentru urmatoarea hartuiala. Esti consumat de consumism, si nici macar nu iti dai seama ca din tine a mai ramas doar cotorul.
In vartejul asta imi descopar uneori sufletul. Sta singur si trist, speriat ca un copil pierdut in supermarket. Atunci il iau in brate in toiul plansului si al bucuriei, ii zic bland sa nu se mai departeze asa de mult, ca nu il mai vad si uite, se pierde. In gand, sa nu ma auda el, sufletul, imi zic « Doamne, ajuta-ma sa fiu mai atent, de acum sa fiu tot timpul cu ochii pe sufletul meu ». Abia prin ceata lacrimilor ii vad clar pe cei dragi, le vad sufletul cautandu-ma, regasindu-ma, mangaindu-ma: naufragiatul zilei.