Thursday, November 6, 2008

rotten



Adevarul e undeva la mijloc. In general chestia asta o iei de buna, ca doar e atat de populara, incat macar o data in viata tot ai folosit-o si tu. Si apoi, cand cineva ajunge la momentul sa o spuna, deja are aerul unui intelept care face lumina, unul pe care nu il poti ameti cu baliverne ; prin fraza asta restabileste ordinea si impaca pe toata lumea.
Totusi, urmandu-i logica, chiar ea, axioma, nu poate fi adevarata decat pe jumate. Coborand inca o treapta mai adanc, cu mainile inclestate pe firul logic, deducem ca si adevarul despre acest enunt - adica cum ca « adevarul e undeva la jumate » e adevarat doar pe jumate! Si asa mai departe, aflam ca adevarul e un ceva la fel de instabil ca izotopul de carbon, instrument de baza in determinarea varstei pitecantropilor lenesi, pe baza proprietatii de injumatatire a radioactivitatii.

Oare ce ii determina pe oameni sa ascunda si aceste ciozvarte de adevar. De ce foarte multi sunt toleranti cu semenii lor, doar pentru ca asa e de bon ton, sa lase impresia ca sunt buni, dar pe care poti sa ii racai cu o moneda si ai sa vezi cum se cojesc ca un loz de revelion; necastigator.

Scriu randurile astea pentu cei care nu sunt fericiti cu ei insisi, si care incearca in fiecare moment sa fie altcineva. Scriu si pentru cei carora nu le mai pasa de ei insisi, si ies pe strada cu viata descheiata la sireturi. Scriu si pentru cei care sunt deja prea siguri pe ei si traiesc cu convingearea ca trag in piept aerul rarefiat al oamenilor cinstiti. Si pentru cei care au senzatia imbatatoare ca au aflat adevarul. Si pentru cei care traiesc din minciuna, cu mutra stalcita de o constiinta grea, care se lasa terfelita prin toate ungherele, dar care stie sa se razbune. Scriu pentru cei care cred ca lumea e alba sau neagra, desi materia e cenusie in cusca ei de pe umeri si percepe miliarde de nuante de culori si sunete, sa le combine si sa dea nastere la o noua infinitate de idei. Pentru cei care au un cod al fleacurilor si un cod al lucrurilor serioase, si pe care adesea le incurca. Si scriu si pentru mine, care sunt la randul meu putin din toti.

Cat curaj iti trebuie sa te cauti in tine si in cel de langa, daca atunci cand te privesti in oglinda ta intima, te vezi doar de la spate, ca in « Reproducerea Interzisa » a lui Magrite ?

A sosit momentul adevarului; s-a trezit in al doispelea ceas. Minciuna are picioare scurte si gura pacatosului adevar graieste…boabe din popor, ce ar putea fi si ele dezvoltate in tot atatea basme despre un veritas de care avem nevoie ca de un Mantuitor cotidian, ca de un coleg cu care te intalnesti la cafea, dimineata. Pe holul de la intrare, va beti cafeaua impreuna, tu si adevarul tau cu care nici nu e nevoie sa vorbesti. Va zambiti obositi, gandind ca poate maine veti avea ceva mai multe sa va spuneti. Pana atunci, o noua zi musamalizeaza tainele intrezarite. Il urmaresti cu coada ochiului, inainte sa dispara dupa colt, si iti pare rau ca nu l-ai luat de guler. Macar atat cat sa iti satisfaci orgoliul. Toti avem putin orgoliu, ca doar n-om fi mai presus decat ingerii.

Dar nu stiu cum se face ca de cate ori suntem pe cale sa il atingem, cineva vine si ne spune ca de fapt, adevarul…e undeva, la mijloc.




Rene Magritte - "La Repoduction Interdite" 1937
nota: multumesc "AcasaMedia" pentru publicarea acestei teorii in numarul 29 din noiembrie al revistei "Acasa" - Toronto

No comments: