Casa de vanzare (se poate vizita liber) - partea I

Intrare.

Poezia statea cu lanterna stinsa in mana si asteapta sa deschida cineva sertarul. Oricine. Si atunci sa o aprinda brusc si sa il orbeasca cu stralucirea ei, sa se creada ca de fapt ea, poezia radiaza asa divin.
Desigur, daca nu tine faza, planuia sa isi puna lanterna sub barbie si sa il sperie pe vizitator. In joaca.
Dar sertarul ramane inchis. Bateria s-a terminat probabil demult si poezia atipeste; viseaza ca emigreaza intr-un volum de versuri cu coperti lucioase, tiparit in sute de mii de exemplare. Si zambeste naiv in somn, simtindu-se implinita. Cand se trezeste, rememoreaza visul si da din mana a lehamite, bombanind ca nu va face altceva decat sa schimbe locul de asteptare cu un raft dintr-o librarie, in care va atipi in picioare, la inghesuiala, zile intregi, poate luni, poate ani, sa fie cumparata sau macar rasfoita (sa isi mai dezmorteasca nitel structurile literare).
Un zgomot o trezeste brusc si da sa puna mana pe lanterna: cineva, in sfarsit va deschide sertarul. Isi repeta repede in gand ce urma sa faca, sa spuna, cum sa zambeasca. Sertarul se misca ametitor de repede si o mana grea ii insfaca lanterna pana sa apuce sa reactioneze: clic-clic! clic-clic!
Apoi omul pleaca, injurand bateriile de rahat, ca din cauza lor nu va vedea sa schimbe robinetul de la subsol.

In urma lui, poezia ramane in intuneric.



Hol.

Pe strada de anul trecut era un atelier de pictură, sculptură şi rame. Îţi pictau un tablou dacă le cereai. "Aş dori" puteai să zici, "o pictură cu mine si cu iubita mea şi să se vadă în spate un copac"! "Punem si mere în el?" ar fi putut să te întrebe pictorul. "cum ştiţi dumneavoastră mai bine" ai fi putut să-i răspunzi amabil, gândindu-te că pana la urma, mai puţine pretenţii - mai puţini bani. Îţi livra după o săptamână un tablou cu un adam şi o evă, cu trasaturi commune: sprancene, ochi, buze, pielea cam roza…in sfarsit, figuri straine dar oarecum familiare; pe fond, pomul şi un şarpe pe care de care nu iti aduceai aminte sa-l fi comandat, dar care echilibrează compoziţia (cum iti va explica mai târziu artistul, in timp ce iti va infasura lucratura lui intr-un Picasso uzat, din perioada lui tarzie).
Pe perete nu se află nimic, şi nici în perete nu e probabil nimic - presupunerea că in spatele oricarei legende s-ar gasi si un sâmbure de adevăr, ar putea fi in realitate doar o minciuna menita sa discrediteze mesterii de manastiri si sa chinuie Anele lor regulamentare. Ne ramane asadar sa consideram spatiul de dincolo de perete. Si drept imi pare acum ca Tabloul … trebuie pus afară. Inăuntru e loc doar pentru plimbări geometrice: între pat, masa, fereastra, si ieri, si tu, si sticla din care nu mai curge nici o picatura de S.O.S. …




Camera 1.

Sâmbăta e ziua mireselor. "Mireasa care sare cel mai sus e mireasa în flăcări!". Ce joc tâmpit, bine că nu l-a inventat nimeni! Ca în visul care te-a speriat odată, bine că nu a fost decat un vis. Te speria şi eu te mângâiam - ce-aş fi putut să fac mai mult!? Am facut tot ce am putut: am luat tramvaiul unu doar o dată, autobuzul treizeci si trei de treizeci si trei de ori… dar aşa suntem noi construiţi, din valuri: venim, plecam.
Te-ai gandit vreodata la partea fascinanta a unei cladiri? Adica daca ii pui scări. Nu ştiu de ce, dar am observat ca dacă pui scări la o construcţie, seara nu mai vine fără o muzică anume. Muzica întotdeauna coboară pe scări.
Chestie de rezonanţă.
Ti-aduci aminte ziua când am spălat casetele cu muzică veche sa ii iasa mirosul de statut şi apoi am intins benzile la uscat? Când a venit seara, le-am rulat la loc cu creionul... si cand am apasat pe play, au inceput sa lumineze... si ce-am ras ca nebunii atunci cand eu te-am rugat sa dai casetofonul mai incet, si tu mi-ai dat ochelarii tai de soare!

Camera 2.

Sala de cinema.
Filmul se întrerupe chiar în mijlocul sărutului din ultimul rand, savurat inca de la invitaţia demodata (care uite si de data asta a tinut). Fluierături, voci, brichete. Maşiniştii nu mai găsesc bobina următoare şi plecăm acasă înjurând prin ploaie (totusi din cabina de proiectie se auzeau actorii si regizorii strigand sa li se aduca cafea amară, ca iar i-a prins ploaia la servici).
Ne-a povestit finalul un tip dement, în timp ce mergeam catre autobuz. Aşa era ştiut în oraş. Nebun. Dar era singurul care mai vazuse filmul înainte. Am rămas cu sfarsitul acela, cu neverosimilul poveştii lui. Doar ca nu mai stiu daca vorbea despre finalul filmului sau al sarutului celor din ultimul rand.

Dormitor.

Un fluture de noapte intrase în cameră, în timp ce ei doi făceau dragoste. Nu l-au văzut, şi fluturele a inceput să se hrănească din mişcarea lor, până a crescut in ei şi nu au mai rămas in camera decât două aripi mari, lucioase si colorate si fara corp, prinse intr-o articulatie fina, de diamant. Articulatia s-a rupt când a încercat să iasă din nou pe fereastră.
Zbor neînmatriculat.

Dormitor oaspeti.

De dimineaţă am intrat din greseala in ceasul meu de pe noptiera, convins ca intru la baie. Inauntru, acul minutarului îmi agăţase deja respiraţia proaspat spalata, la uscat. Mecanismul lui cu mii de rubine imi soptea complice ca oamenii isi abandoneaza tic-tac-urile ca pe nişte prezervative, imediat după folosire…ca asta li se pare un gest viril. Fara sa stie despre ce e vorba, pasarile se zdrobeau in ferestrele inchise ale orelor fixe. Apoi roţile dintatele masticau, intr-un imn de un tictac solemn. Printr-o fanta speciala, din aripile lor procesate, ceasul emitea timbre postale.
Ferestrel şi frigiditatea roţilor dinţate.