Thursday, May 6, 2010

Șansa unui lucru inutil

Lângă uşa de la intrare este o plantă mare, într-un ghiveci pe măsură. Era acolo dintotdeauna, dar eu abia după aproape trei ani de veniri și plecări zilnice i-am remarcat existența. Mi-a devenit brusc simpatică pentru actul eroic și tăcut de a sta verde în acel colț întunecat. Nu am văzut niciodată pe cineva udând-o. Dar nu ştiu de ce mă mir: în general nu vedem decât lucrurile care ne interesează.

Îi apuc între degete o frunză și o strâng uşor, să îi simt mirosul. Brusc îmi vine în minte un studiu pe care un cercetător american l-a făcut asupra evoluţiei porţiilor de mâncare în decursul timpului, bazându-se pe reprezentările în artă ale Cinei celei de Taină. A analizat 52 de picturi făcute între 1000-2000 d.C. și a constatat că porţiile au crescut în perioada asta cam cu 60 la sută. El a plecat de la premiza că artiştii au păstrat proporţii reale în desenul lor. Concluzia lui a fost că oamenii au tendinţa de a mânca tot mai mult încă din vechime; acum obezii răsuflă ușurați, că ne stă în ADN să nu avem limite.

Nu știu de ce, dar am senzația că cu cât mâncăm mai mult, cu atât credem mai puţin. Trupul care se revarsă din matriţa lui originară, nu-și mai aude sufletul flămând care strigă după hrana-i rugăciune. Ce-ar fi ca, într-un fel de training, oamenii să treacă mai întâi pe la sala de sport, construită perete în perete cu biserica?! Aşa s-ar crea șansa de martiriu obezilor, care nemaiputând să ducă mâna la piept și frunte ca să-și facă semnul crucii, ar renunţa la burgeri. Odată am avut o viziune, pe când eram blocat în trafic: maşinile de salvare în loc să ducă oamenii în criză la spital, duceau suflete în criză la biserică. Sirena sună, te uiţi în oglinda retrovizoare, tragi pe dreapta să-i faci loc și îi urezi în gând celui cu sufletul în comă să ajungă la timp. În pridvorul bisericii - emergency room - oameni ajunși la timp ar schimba priviri obosite, dar pline de nădejde.

Trag uşa după mine, încui cu cheia. Planta din colț este de plastic.

***

Un matematician rus a rezolvat de curând una dintre cele mai complicate probleme, pe care Poincaré a propus-o acum o sută de ani. Ea rămăsese nedemonstrată, în pofida unui secol eminamente științific, tehnologic, chinuit de războaie și ideologii. Rusul a rezolvat-o indirect, pentru că el încerca de fapt să demonstreze ceva și mai cuprinzător, anume conjectura geometrizării formulată de un matematician american prin anii ‘70, care defineşte caracteristicile tuturor suprafeţelor tridimensionale. Pentru oameni obișnuiți ca mine, explicaţia conjecturii Poincaré este următoarea: Pământul, la matematicieni, e un spaţiu sferic bidimensional. Dacă înfășori un fir pe ecuator, îi faci nod și strângi aşa încât firul să alunece spre un pol, nodul se transformă într-un punct. La suprafețele cu o altă topologie – torul (în practică, gogoaşa cu gaură), dacă bagi un fir prin gaură și îl înnozi, nu poţi sa îl aduci la un punct decât daca strângi atât de tare, încât tai gogoaşa.

Concluzia științificilor a fost că deşi problema nu are nicio aplicaţie practică acum, pe viitor ar putea să ducă la alcătuirea unui catalog cu toate formele din univers și în final să ne ajute să descoperim însăși forma universului. Oare intuiţia asta să fi avut-o rusul când a ales să trăiască precum un pustnic citadin într-o garsonieră? Din spatele uşii închise le-a strigat celor care voiau să îi înmâneze premiul, că nu are nevoie de banii lor. Pentru el, un milion de dolari nu este altceva decât o geometrie oarecare într-o listă, o chestie care ține de formă și nu de fond. Potenţial de monah.

***

Acum câțiva ani discutam cu un fizician cu vocaţie, despre faptul că în general fizicienii Îl mărturisesc pe Dumnezeu înaintea biologilor, chimiştilor, matematicienilor etc. L-am întrebat la vremea aceea cum văd ei relaţia cu Divinitatea, care este punctul la care se luminează, în timp ce ceilalţi continuă să substituie tainelor, știința. Îmi răspundea că pentru ei, Dumnezeu ar fi particula indivizibilă. Cărămida care stă la baza oricărei structuri. Simplitatea absolută, originea energiei. Raţionamentul era că sistemele, oricât ar fi de complicate, se reduc în final la un tabel Mendeleev cu vreo sută și un pic de elemente. Apoi, coborând în materie, ne-au spus că totul e făcut din molecule cu minim doi atomi (putem să îi numim în joacă Adam și Eva). Atomii sunt cei despre care iniţial se credea că sunt indivizibili, dar surpriză: în burta lor s-au găsit un nucleu și nişte electroni grăbiți. Căutând mai bine, în nucleu au văzut doi locuitori: neutronii și protonii, despre care se zice că au apărut nerăbdători, la doar o secundă după Big Bang. Dar și pe ei îi defineşte ca un gând, quarcul. Ajunși aici, fizicienii trag speranţa că sunt aproape să descopere începutul tuturor lucrurilor. Este imposibil să nu te impresioneze un asemenea demers. Aducându-mi aminte de discuţia cu amicul fizician, am căutat date recente și am constatat că lucrurile s-au complicat teribil între timp și că în principiu, oamenii de știință înoată într-o mare de presupuneri. Am sesizat la ei chiar o notă de amuzament candid, atunci când pe unii quarci ei înșiși i-au numit charm quark și strange quark. Rigoarea științifică, nu-i așa, devine un concept hilar când eşti la cheremul unui element şarmant, ca să nu mai zic la cel al unuia ciudat. Citesc că acum câțiva ani s-ar fi găsit particula Dumnezeu: originea tuturor maselor. Această particulă (câmpul Higgs) ar fi părintele maselor și al energiilor din dotarea quarcilor.

Poate că într-un final o vom găsi pe atotputernicia sa, Particula, oricum o vor numi-o ei atunci, dar va însemna asta că am pus mâna pe Dumnezeu? E oare știința mai mult decât un joc sofisticat, în urma căruia nu aflăm decât că suntem mai deștepți ca înaintașii, dar nu neapărat mai buni, sau în stare să folosim ce ne e dat să știm, altfel decât spre damnarea noastră? Vom fi vreodată capabili să înțelegem că dacă vrem să Îl găsim pe ceasornicar, nu trebuie să Îl căutăm în ceas?

***

Într-o țară oarecare, într-un oraş oarecare, merg eu pe Portland Street. Două telefoane publice stau unul lângă altul, cred certate. Celui din dreapta îi atârnă receptorul până aproape de pământ. Cu micul ecran verde și cu un bipăit stins se roagă: Please Hang On. Nepăsător și cu propriul receptor în furcă, celălalt telefon rămâne neînduplecat la suferința celui de lângă el. În treacăt, am pus capăt chinurilor neputinciosului. După câțiva paşi, mi-am întors privirea să vad ce mai fac cele două telefoane. Tot nu se ţineau de mână.



notă:
acest text a fost publicat in revista româno-canadiană "Acasa", numarul 63, 2010.

No comments: