Oaia metafizică

Islanda nu are armată. Cine să invadeze o insulă acoperită de zăpezi şi cenuşă vulcanică pe care nu creşte nimic? (îmi şi imaginez la începuturi, nişte vikingi cu mutră aprigă cum îşi scarpină încurcaţi bărbile văzând că nu e nici urmă de copac cu care să-şi repare bărcile sfărâmate). Şi cu cine să facă armată? Sunt vreo trei sute de mii de oameni pe toată stânca. Oricare ar fi motivele reale pentru care ei nu bat penibilul pas de defilare, o declar ţara mea preferată. În timp ce noi ceilalti părem înţepeniţi pe scara evoluţiei, cum-necum islandezii ăştia au trecut clasa, pentru că de la Cain încoace mai toţi avem a ne teme de ceva sau cineva, de mă şi mir că încă nu ne-a crescut un ochi la spate. Dar ar fi nedrept să dăm vina numai pe el. Probabil ca părinţii lui (acel cuplu pofticios care din plictiseală sau pentru că pur şi simplu venise vremea să facă un salt gnoseologic s-au apucat să scuture un anume pom, etc, etc) erau deja copleşiţi de exilare şi nu au mai avut timp şi de educaţia tânărului. Nici ei nu sunt însă total responsabili de sângele care de atunci nu se mai astupă. Însă nu de ţapi ispăşitori mă preocup eu. Eu despre oi vreau să vorbesc. Despre rolul lor în brânză, lână, carne, pilde creştine, obiceiurile culinare musulmane, evreii şi Paştele lor, iarba care altfel ar rămâne nemâncată, şi nu în ultimul rând povestea asta cu Islanda şi oile ei.

Oile nu trăiesc libere. Cel puţin nu pe păşunile româneşti. În cultura noastră şi a multor altora, zi de zi un cioban (sau păstor, oier, baci, târlaş) are grijă să-şi conducă turma la iarbă proaspătă, apoi să le mulgă, să le ia blana, mieii, şi tot ce se mai poate lua. Deşi tehnic vorbind oamenii ăştia fac aceeaşi treabă, termenii respectivi capătă conotaţii diferite în funcţie de context, mai mult sau mai puţin măgulitoare. Aşa se face că folosim “păstor” pentru învăţător, îndrumător, preot. Şi spunem “cioban” celui necioplit, needucat, rudimentar. Doar capricii culturale şi de traducere au făcut ca acum să ne zgârie auzul ceva de genul “preotul şi chemarea sa de cioban al sufletelor”. Căruţa lingvistică merge pe şleauri săpate sute de ani.

Ciobanul (păstorul) nu numai că ia de la oi, dar le şi dă: protecţie. Ei bine, în Islanda oile nu au nevoie de protecţie. Acolo nu există animale prădătoare mai mari decât o vulpe. Obiceiul e ca la sfârşitul primăverii ciobanii să îşi lase oile să pască libere prin munţi. Toamna târziu într-un fel de vânătoare cu cai şi maşini off-road, le recuperează. Aproape pe toate.

Aici devine interesant: există oi care vor trăi libere toată viaţă lor. Oi cărora nimic nu li se ia, nimic nu li se dă. Termodinamic glumind, ele se transformă.

Eu le-am văzut! Iar ca totul să fie şi mai plin de înţelesuri, aceste oi umblă de obicei câte două: una albă şi una neagră. Băiatul meu observa în timp ce cutreieram munţii din Laugavegur - intrigat şi el de egalitate - că de fapt probabilitatea genetică pentru că o oaie să se nască neagră este mult mai scăzută, ceea ce de altfel a şi generat celebrul “oaia neagră a familiei” - eufemism pentru cel ratat, deviat de la norma societăţii, şi uneori pentru cel diferit. Şi totuşi cât am stat în Islanda, dualismul ăsta mi-a apărut într-o aură bogomilist-alpină: înger şi demon, niciodată în luptă unul cu altul, mereu liberi.

"Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustie şi se duce după cea pierdută, până ce o găseşte?" zice Hristos în parabola oii pierdute. Poate o sa par frivol, dar am sa fac un construct amuzant cu riscul de a fi acuzat de utilitarianism: poate cantitatea să devină o variabilă a moralităţii? Să presupunem că în loc de o sută de oi, ciobanul ar avea doar două oi. Şi-ar mai asuma ciobanul riscul de a pierde unica oaie rămasă, lăsând-o în pustiu ca să umble după cea pierdută? Îi e ciobanului biblic mai uşor să lase nouăzeci şi nouă de oi singure, ştiind că are toate şansele să găsească o bună parte din ele când se întoarce, chiar dacă atacă lupii cât e plecat? Fără teroarea lupului sau a ursului, e ciobanul islandez mai puţin moral că nu îşi bate capul pentru câteva oi negăsite? 

Absenţa fricilor face inutilă ideea de păzitor.

Este oaia liberă o oaie norocoasă? Cu siguranţă este o oaie care va avea de trecut pe cont propriu o iarnă în care mâncarea va fi mai greu de găsit, în timp ce suratele ei stau la adăpost (sau în farfurie). Dar să nu uităm că nu ea a ales să fie liberă, întâmplarea a făcut să fie aşa (iar o libertate neasumată poate fi, nu-i aşa, o adevărată pacoste). Poate că în realitate şi-ar dori ca cineva să aibă grijă de ea mereu chiar dacă în schimb va trebui să-şi dea laptele, blana, viaţa. Sunt oile din Islanda mai degrabă nişte oi rătăcite decât nişte oi libere? Oare nu am supralicitat conceptul de libertate, uitând de responsabilitatea care vine o dată cu ea? Există libertate absolută care să nu însemne singurătate absolută? Nu e fericirea mai dezirabilă, în pofida constrângerilor de convieţuire? Desigur: în beatitudinea fericirii, orice confuzie cu libertatea este permisă, ca o glumă deocheată între prieteni turmentaţi la chef.

Revenind la cioban: ce te faci dacă-i tâmpit ca în mitul nostru naţional? Se mai pune o bilă albă pentru baciu' ungurean dacă-şi recuperarează oaia pierdută, când ăsta împreună cu cel vrâncean o pun de-o crimă? Personal aş prefera ca oaia pierdută din turma ungureanului să nu mai fie găsită niciodată. Mai bine mâncată de lup decât sub paza acelui nemernic (ori de ce nu, băgăm happy end: găsită întâmplător de baciul moldovan!). Dar oaia nu alege (tocmai am stabilit că oaia termodinamică se transformă). Mioriţa rămâne totuşi singura parabolă pe care o ştiu unde oaia îşi depăşeşte condiţia. Este emoţionant cum oaia moldovanului, din conştiinţă, dragoste, milă, devine ea protectorul baciului avertizându-l de complot. (mitul nu ne mai spune dacă asasinarea a avut loc până la urmă, ci doar luăm notă de pregătirile de înmormântare pe care moldovanul şi le face resemnat, fără nici un plan de apărare sau contra-atac, însă nu vreau să spun prin asta că era un papa lapte, deşi chiar asta mânca cel mai des).

Aţi putea crede că am luat prea în serios toată povestea asta, însă o să îl citez pe Antoine de Saint-Exupery, al cărui roman de căpătai Micul Prinţ se învârte în jurul unei oi imaginare:

"Când cineva îşi doreşte o oaie, e o mărturie că există!"

Lost and found

Sunt unele obiecte pe care te obișnuiești atât de mult să le vezi, să le atingi zilnic, încât uneori trec zile sau săptămâni până să te prinzi că au dispărut de la locul știut. Când realizezi asta, brusc începi să te cauți prin buzunare, prin casă, pe sub pat, pe sub mobile, uneori chiar refaci anumite trasee în speranța de a le găsi. Și oricât de mult te-ai strădui ulterior, există un moment când vlăguit te resemnezi: parcă le-a înghițit pământul! 

Vorbesc de acele obiecte  ieftine, dar cu valoare sentimentală, care fără vreun motiv prea puternic, ne devin însoțitori permanenți.

Un asemenea obiect era brelocul meu de la chei: o copie de monedă romană din Palermo. O cumpărasem într-o duminică dimineață din piața Darsena, într-una din escapadele verilor mele milaneze, cu bicicleta. 

În anii care au urmat, am schimbat chei, buzunare, case, orașe și țări. Dar el a fost cu mine mereu, recunoscut și de cei din familie, prieteni, colegi. Aveam un sentiment de liniște doar zărindu-l. Devenise un fel de înger păzitor al cheilor.

Într-o zi brelocul n-a mai fost. Am făcut tot ce-am putut ca să-l găsesc. Și după ce m-am obișnuit fără el, mi-a rămas regretul că n-am știut momentul exact când a încetat să mai fie agățat la chei. A plecat discret, tăcut, s-a topit cu grația omului de zăpadă într-o zi de sfârșit de iarnă.

Odată am primit cadou de la soția mea un pix: un obiect superb, un tub metalic, lucios, cu imprimeu ca o frescă electronică. Îl țineam în buzunarul genții, dar îl foloseam rareori. Știam însă că e acolo, mă bazam pe el de câte ori aveam nevoie să însemnez ceva.

A venit ziua când nu l-am mai găsit. Din nou nu am reușit să reconstitui momentul pierderii!

Unele obiecte nu știu să își ia un rămas bun decent. Blugii, ori pantofii știu: încep să se ponosească, se decolorează, le apare o ruptură mică. Te anunță! Căzând într-o mistică a obiectelor, m-am speriat că mă părăseau pentru că nu reușeam să le arăt că îmi sunt dragi. Și atunci le promiteam în gând că dacă le voi găsi, le voi folosi mai des.

Întâmplarea a făcut ca după luni bune, pixul să apară în spatele unor uși pe care le mai deschisesem. Nu pot să descriu ce bucurie candidă mi-a produs acest mic eveniment. La aflarea lui începuse să îmi pâlpâie o speranță secretă: că la un moment dat voi găsi și brelocul.

Timpul este un factor important în relația cu un asemenea obiect. Timpul construiește o identitate și o legătură afectivă. 

Să presupunem că aș fi pierdut brelocul la două săptămâni de la cumpărare: aproape sigur că întâmplarea ar fi trecut neobservată. Cu toate că îmi plăcea ca obiect în sine (un kitsch simpatic) și ar fi fost la îndemână să mă reîntorc pe Darsena, probabil nu aș fi făcut-o. Legătura dintre mine și el nu ar fi fost împlinită încă, numai gândul înlocuirii facile l-ar fi aruncat în derizoriu. La acel moment, orice alt breloc ar fi fost la fel de bun. Lucrurile stau însă diferit după anii de tovărășie, plus miile de kilometri depărtare: acum ar face mai mult sens o recuperare.  Dar cum? Cumpărat de pe internet ar fi cel mai ieftin, dar cam impersonal. Ca să suplinesc întrucâtva imposibilitatea de a avea brelocul încălzit de corpul meu ani la rând, ar fi de bun simț să reproduc măcar câteva coordonate: să merg iar la Milano, să ajung într-o Duminică dimineață pe Darsena, să am iar 25 de ani...  

Când eram puștan am găsit un medalion asemănător ca mărime și material. Eram în vacanță cu părinții și după o noapte de furtună, plaja Mării Negre se umpluse de grămezi de scoici, melci, alge. Oamenii le răscoleau, în căutarea suvenirului perfect.

Eu, norocos: medalion cu un titanic bătut pe o parte. Sclipea, părinții m-au îmbrățișat. Nu se știe dacă undeva, cineva  îi ducea dorul. Eu nu l-am purtat. Și nici nu știu ce s-a mai întâmplat cu el. Tin minte doar că a fost arătat în vara aceea cunoscuților. N-am legat vreo relație, poate n-am fost persoana potrivită să îl găsesc. Brelocul din Palermo l-a răzbunat.

Soția mea avea un medalion din bronz, foarte drag. Îl cumpărase din Praga, de pe o străduță mică din cetate. L-a pierdut în lacul Ontario și cu el Praga întreagă s-a scufundat în lac într-o zi de vară.
Pentru că iubea obiectul dincolo de amintirea ce îi lega, ea a mers departe cu eforturile. Dacă cineva l-ar fi avut de vânzare, l-ar fi cumpărat inclusiv de pe internet. A făcut un desen de mână și l-a trimis unei persoane cunoscute aflate în Praga, descriind locul de unde îl cumpărase cu mulți ani în urmă: fără noroc. 

Acum nu îi rămâne decât să reproducă din memorie desenul simplu, conceptual, să îl modeleze, să facă matriță, să îl toarne în alpaca. Asta se poate face în casă. 

Într-o altă vară, pe o plajă din insula Creta, o prietenă cu care eram acolo își pierde un cercel de aur, înotând. A ieșit din valuri tristă. Aveam labe și ochelari și Marea Egee era liniștită și clară. Adâncime cam trei metri în zona arătată. Am căutat febril, știam că trebuie să mă grăbesc, curenții erau puternici. După aproape jumătate de oră, l-am zărit strălucind pe o muchie de stâncă.  Noroc fantastic, bucurie pe măsură. Unele obiecte se vor găsite.

Fiecare din noi avem povești despre obiecte pierdute și găsite. 

Sau doar pierdute. 

Sau doar găsite. 

Cântecele se pierd ușor: pe unul l-am recuperat foarte târziu, aștepta pe un griff. Altădată am visat un poem lung, genial, de mare tremur: l-am pierdut pe drumul de la pat la chiuvetă. Uitasem tot, până la ultimul cuvânt. În dimineața aia ratasem Nobelul...la ce bun să mă mai spăl pe dinți? 

 

Și-am mai găsit un om al nimănui, într-un tren bolnav. Și-am mai găsit o bătrână pe stradă. Dintr-o tâmplă îi curgea sânge: nu își mai amintea exact unde stă, cum o cheamă, și nici măcar dacă sângele care-i curge din rană e al ei. În definitiv cine poate depune mărturie că sângele-i din vene e doar al lui? După vreo două ore am reușit să nimerim ușa casei unde era în vizită. Între ușile greșite, neliniștea ei creștea. Își făcea de fapt griji pentru mine și  îmi zicea “Tu ai a trage ceva păcate cu mine, mă băiete…sa mă ierți.”

Se pierd iubiri, se pierd neamuri, recolte, războaie, avioane, se pierd minți, se pierd stele, se pierd raiuri…

Unele nu se mai găsesc niciodată.

 

 

 

nota: 
desenul de mai sus l-am facut vara trecuta si se numeste ""Lost and Found" - acrilic pe carton, 30X50 cm   

kinemateca

Razvan Mitulescu, pix pe carton 18x30, Milano 2001

MISCAREA UNU.

Un strung poate fi si gingas. O raboteza poate fi dulce. Un mechanism pinion-cremaliera chiar tandru. Crucea de malta si cuplajul cardanic de-a dreptul senzuale.
Spanul pe care cutitul de strung il naste la patrunderea in metal, are straluciri de curcubeu, rasuciri in volute de aceleasi ecuatii dupa care si parul unei fete cade pe umeri. Natural.
Cand raboteza a terminat de lucrat profilul felin al fiecarui dinte, roata dintata arata ca o scena la Moulin Rouge, cu zeci de picioare fine si goale si perfect sincronizate. Si cum in mecanica totul se poate impinge mai departe, ne-am putea gandi la lepuire, ca sa avem in minte suprafete de o mie de ori mai fine decat cele mai intime locuri in geografia unei femei.
Cand un pinion cu arc urmareste curba unei came, s-ar putea numi pinion tandru.
Dar in lumea masinilor repetitia, viteza si zgomotul strica totul, e iesirea din tandrete a materiei.
Un gest tandru are o “economie” a lui. Din doua mangaieri, doar prima poate fi exprimarea desavarsita a tandretii. Tot ce urmeaza e rasfat, voluptate, viciu.
Un gest tandru e menit sa se desfasoare lin, sa dureze, fara pretentia de a urma altceva dupa. Ar putea sa se sfarseasca si lumea.
Tandretea nu are nevoie de sunet.

Nu poate fi vorba de productivitate si sensibilitate in acelasi timp.

Unii oameni au parte in viata lor poate doar de 2-3 gesturi de tandrete pura, toata viata lor. Daca fiecare ridicare a pinionului pe cama ar fi un gest de tandrete, atunci un motor ar fi cel mai rasfatat conglomerat de pe planeta. Dar tandretea nu poate fi numarata in cicluri.
Din punctul de vedere al oamenilor, ca un mechanism sa traiasca cu adevarat, ar trebui sa nu functioneze decat un singur ciclu, asa cum oamenii nu au decat o viata. Pentru ca viata e un gest de tandrete.

Nu am mai intrat de mult intr-un atelier mecanic. Nu am mai auzit zgomotul rotorilor si cuplajelor, nu am mai fost martor la dezmatul din cutiile de viteze unde zeci de roti dintate se mangaie una pe alta, bilele din rulmenti aluneca excitate in jgheaburile lor, totul intr-o baie de emulsii lubrifiante, ca intr-o orgie sexuala. Sexul ar putea sa nu aiba nici o legatura cu tandretea tocmai prin natura repetitiva a miscarilor implicate. Tinde sa devina un mecanism. Productiv.
Gestul tandru poate fi inainte sau poate veni dupa.
Bordelurile sunt niste raboteze.


MISCAREA DOI.

Merg sontac sontac, Sunt un crestin indoit de mijloc. Si nu pentru ca sunt atat de bun, incat sa simt ceva din greutatea crucii purtate de Hristos. Ci pentru ca de vreo mie si ceva de ani ma doare nervul schismatic.

MISCAREA TREI.

Intru in elevator, cobor, intru in masina, pornesc, merg pe highway, intru in airplane si zbor prin nori, ajung acasa, imi sarut parinti, sora, stau putin apoi intru in lift, cobor, merg pe drum national, ma urc in avion, iau masina din nou pe highway, intru in cealalta casa, imi sarut femeia si copilul, am de recuperat fusul orar, de s-ar putea inventa un aparat: time recycling machine, sa putem folosi cumva timpul pe care il consumam in elevator, highway, avion, sicriu.