Islanda nu are armată.
Cine să invadeze o insulă acoperită de zăpezi şi cenuşă vulcanică pe care nu creşte nimic? (îmi şi
imaginez la începuturi, nişte vikingi cu mutră aprigă cum îşi scarpină
încurcaţi bărbile văzând că nu e nici urmă de copac cu care să-şi repare
bărcile sfărâmate). Şi cu cine să facă armată? Sunt vreo trei sute de
mii de oameni pe toată stânca. Oricare
ar fi motivele reale pentru care ei nu bat penibilul pas de defilare, o declar
ţara mea preferată. În
timp ce noi ceilalti părem înţepeniţi pe scara evoluţiei, cum-necum islandezii
ăştia au trecut clasa, pentru că de la Cain încoace mai toţi avem a ne teme de
ceva sau cineva, de mă şi mir că încă nu ne-a crescut un ochi la spate. Dar ar
fi nedrept să dăm vina numai pe el. Probabil ca părinţii lui (acel cuplu
pofticios care din plictiseală sau pentru că pur şi simplu venise vremea să
facă un salt gnoseologic s-au apucat să scuture un anume pom, etc, etc) erau
deja copleşiţi de exilare şi nu au mai avut timp şi de educaţia tânărului. Nici
ei nu sunt însă total responsabili de sângele care de atunci nu se mai astupă. Însă nu de ţapi ispăşitori mă preocup eu. Eu
despre oi vreau să vorbesc. Despre rolul lor în brânză, lână, carne, pilde
creştine, obiceiurile culinare musulmane, evreii şi Paştele lor, iarba care
altfel ar rămâne nemâncată, şi nu în ultimul rând povestea asta cu Islanda şi
oile ei.
Oile nu
trăiesc libere. Cel puţin nu pe păşunile româneşti. În cultura noastră şi a
multor altora, zi de zi un cioban (sau păstor, oier, baci, târlaş) are grijă
să-şi conducă turma la iarbă proaspătă, apoi să le mulgă, să le ia blana,
mieii, şi tot ce se mai poate lua. Deşi tehnic vorbind oamenii ăştia fac
aceeaşi treabă, termenii respectivi capătă conotaţii diferite în funcţie de
context, mai mult sau mai puţin măgulitoare. Aşa se face că folosim “păstor”
pentru învăţător, îndrumător, preot. Şi spunem “cioban” celui necioplit,
needucat, rudimentar. Doar capricii culturale şi de traducere au făcut ca acum
să ne zgârie auzul ceva de genul “preotul şi chemarea sa de cioban al
sufletelor”. Căruţa lingvistică merge pe şleauri săpate sute de ani.
Ciobanul
(păstorul) nu numai că ia de la oi, dar le şi dă: protecţie. Ei bine, în
Islanda oile nu au nevoie de protecţie. Acolo nu există animale prădătoare mai
mari decât o vulpe. Obiceiul e ca la sfârşitul primăverii ciobanii să îşi lase
oile să pască libere prin munţi. Toamna târziu într-un fel de vânătoare cu cai
şi maşini off-road, le recuperează. Aproape pe toate.
Aici devine
interesant: există oi care vor trăi
libere toată viaţă lor. Oi cărora nimic nu li se ia, nimic nu li se dă.
Termodinamic glumind, ele se transformă.
Eu le-am
văzut! Iar ca totul să fie şi mai plin de înţelesuri, aceste oi umblă de obicei
câte două: una albă şi una neagră. Băiatul meu observa în timp ce cutreieram
munţii din Laugavegur - intrigat şi el de egalitate - că de fapt probabilitatea
genetică pentru că o oaie să se nască neagră este mult mai scăzută, ceea ce de
altfel a şi generat celebrul “oaia neagră a familiei” - eufemism pentru cel
ratat, deviat de la norma societăţii, şi uneori pentru cel diferit. Şi totuşi cât am stat în
Islanda, dualismul ăsta mi-a apărut într-o aură bogomilist-alpină: înger şi
demon, niciodată în luptă unul cu altul, mereu liberi.
"Care om
dintre voi, având o sută de oi şi pierzând din ele una, nu lasă pe cele
nouăzeci şi nouă în pustie şi se duce după cea pierdută, până ce o găseşte?" zice Hristos în parabola oii pierdute. Poate o sa par frivol, dar am sa fac un construct amuzant cu riscul de a fi acuzat de utilitarianism: poate cantitatea să devină o variabilă a moralităţii? Să presupunem că în
loc de o sută de oi, ciobanul ar avea doar două oi. Şi-ar mai asuma ciobanul riscul de a pierde unica oaie rămasă, lăsând-o în pustiu ca să umble după
cea pierdută? Îi e ciobanului biblic mai uşor să lase nouăzeci şi nouă de oi
singure, ştiind că are toate şansele să găsească o bună parte din ele când se
întoarce, chiar dacă atacă lupii cât e plecat? Fără teroarea lupului sau a ursului, e ciobanul
islandez mai puţin moral că nu îşi bate capul pentru câteva oi negăsite?
Absenţa
fricilor face inutilă ideea de păzitor.
Este oaia
liberă o oaie norocoasă? Cu siguranţă este o oaie care va avea de trecut pe
cont propriu o iarnă în care mâncarea va fi mai greu de găsit, în timp ce
suratele ei stau la adăpost (sau în farfurie). Dar să nu uităm că nu ea a ales
să fie liberă, întâmplarea a făcut să fie aşa (iar o libertate neasumată poate fi, nu-i aşa, o adevărată pacoste). Poate
că în realitate şi-ar dori ca cineva să aibă grijă de ea mereu chiar dacă în
schimb va trebui să-şi dea laptele, blana, viaţa. Sunt oile din Islanda mai degrabă nişte oi
rătăcite decât nişte oi libere? Oare nu am supralicitat conceptul de libertate,
uitând de responsabilitatea care vine o dată cu ea? Există libertate absolută
care să nu însemne singurătate absolută? Nu e fericirea mai dezirabilă, în pofida constrângerilor de convieţuire? Desigur: în beatitudinea fericirii, orice
confuzie cu libertatea este permisă, ca o glumă deocheată între prieteni
turmentaţi la chef.
Revenind la
cioban: ce te faci dacă-i tâmpit ca în mitul nostru naţional? Se mai
pune o bilă albă pentru baciu' ungurean dacă-şi recuperarează oaia pierdută, când ăsta
împreună cu cel vrâncean o pun de-o crimă? Personal aş prefera ca oaia pierdută din
turma ungureanului să nu mai fie găsită niciodată. Mai bine mâncată de
lup decât sub paza acelui nemernic (ori de ce nu, băgăm happy end: găsită întâmplător de baciul moldovan!). Dar oaia nu alege (tocmai am stabilit că oaia
termodinamică se transformă). Mioriţa
rămâne totuşi singura parabolă pe care o ştiu unde oaia îşi depăşeşte condiţia.
Este emoţionant cum oaia moldovanului, din conştiinţă, dragoste, milă, devine
ea protectorul baciului avertizându-l de complot. (mitul nu ne mai spune dacă
asasinarea a avut loc până la urmă, ci doar luăm notă de pregătirile de
înmormântare pe care moldovanul şi le face resemnat, fără nici un plan de
apărare sau contra-atac, însă nu vreau să spun prin asta că era un papa lapte, deşi chiar asta
mânca cel mai des).
Aţi putea
crede că am luat prea în serios toată povestea asta, însă o să îl citez pe
Antoine de Saint-Exupery, al cărui roman de căpătai Micul Prinţ se învârte
în jurul unei oi imaginare:
"Când
cineva îşi doreşte o oaie, e o mărturie că există!"
.jpg)
