The Unknown

       Întotdeauna începe simplu. Și întotdeauna se complică la final. Nu e suficient să provoci hazardul și el să îți și răspundă; trăia cu teama că mesajele lui nu vor fi niciodată citite, așa cum se temea că nu îi va fi dat să urce măcar o treaptă pe vreuna din scările evolutive posibile.

      Era prima oară când punea un mesaj. Dar nu știa ca avea să aștepte câteva zile printre rafturi. Venea dimineața și pleca seara. Începuse să se teamă că vânzătorii îi vor interzice să mai intre în magazin: petrecea prea mult timp pe acolo. Dar spre surprinderea lui, nimeni nu îl întrebase nimic, ba chiar doi dintre casieri începuseră să îl întâmpine cu un mic zâmbet. Altfel, propriile-i haine începuseră să miroasă ca cele din raft. Cu toții știm că într-un magazin de second hand hainele au acel miros specific, molipsitor, mirosul celei de-a doua vieți. Așa se explică de fapt de ce timpul nu are miros : timpul nu își trăiește niciodată a doua viață. 

      Pe el îl fascina ideea că hainele pot să ducă ceva din personalitatea celui care le-a purtat către următorul purtător. Sunt oameni care inconștient poate  chiar se tem de acest lucru și de aceea nu poartă niciodată hainele altuia. Mai ales pe-ale necunoscuților. 

       

     (eu unul dacă mă întrebi, oricât de spălat ar fi tot nu aș purta Trecutul Altuia) 

     Pândea ca cineva să ia acea jachetă. Mesajul îl pititse în buzunarul de la piept și desigur, nu spera ca acela să fi căutat chiar pe loc în magazin, prin buzunare. Așa că jocul lui era următorul: după trăsăturile cumpărătorului urma să țeasă o posibilă urmare. O față tristă ar fi lăcrimat cumva alinată de duioșia acelor câteva rânduri; un chip aspru ar fi mototolit hârtia aruncând-o fără o vorbă; cineva mai relaxat s-ar fi oprit o clipă frământând bucată de hârtie între degete, apoi ar fi început o căutare pe internet la numele și numerele de pe hârtie (ar fi renunțat mai apoi, poate descurajat de multitudinea de variante sugerate). 

      Dar jacheta a fost scoasă din raft de o femeie. Evident, nu o cumpăra pentru ea, doar era o jachetă bărbătească.  Cu gesturi rapide ea a început să caute prin toate buzunarele. Inima lui bătea puternic, surprins de șansa nesperată de a vedea reacția la mesaj. Fără să știe că e privită, ea se întorsese cu spatele în direcția lui; scria la rândul ei pe biletul găsit. Apoi grăbindu-se către ieșire, a bagat biletul într-o altă haină, după care a dispărut.

    Fără să stea pe gânduri, el s-a dus la prima haină posibilă a drumului ei, să găsească răspunsul. Urmară câteva zeci de minute tensionate, lumea începuse să vorbească. Trebuia să afle ce îi fusese scris…așa că se hotărâ să caute prin buzunarele tuturor hainelor din magazin ‘’Și la nevoie prin buzunarele tuturor hainelor purtate vreodată în lume!’’

 

 

       Ce a urmat a fost neprevăzut. Nu a găsit niciodată răspunsul căutat, însă cu timpul asta încetase să mai fie relevant pentru el. Ceva mult mai puternic îl mâna acum: găsise alte mesaje, alte răspunsuri, povești inimaginabile…de la simple chibrituri, bricege și liste de cumpărături, până la nasturi de diamant, săbii escalibur, păsări phoenix, pietre cu legi de foc, herghelii de cai sălbatici, valuri cu coame de aur, pești cu cap de taur și ochi algoritmici, cântece ascunse prin cusături, ori mirosuri care îi înțepau degetele ca niște ace…Toate aceste descoperiri aveau să îi contureze harta unui loc fantastic, în mijlocul căruia îmbătrânea și uneori ca prin vis i se arăta un monument pulsând de viață; el întreba umbrele care treceau pe acolo și i se șoptea că este Îngerul Necunoscutului. Cu cele mai firești gesturi se așeza în genunchi și încerca să muște din piedestal, înfometat. Dar piedestalul se retrăgea în sine însuși. Înainta încet și iar încerca să muște, până când reușea să-l atinga…dar dinții i se rupeau cu un pocnet sec. Dinții îi erau din lemn, unghiile lui erau de lemn, lacrimile erau de lemn…

 

     Niciodată n-a mai reușit să își dea seama dacă acel delir era chiar viața lui ori va veni un moment când visul se va sfârși. Între timp, monumentul îngerului necunoscut creștea cu fiecare răspuns…

 

     Din când în când își reîntâlnea în vreun buzunar, propriile-i mesaje. Și uneori lacrima la duioșia cuvintelor din mesaj, alteori cu o expresie aspră și fără vreo vorbă arunca hârtia...

***

nota: desenul este facut de Darie si se numeste "The Unknown". Acest desen m-a inspirat. Thank you, my son...

    

drive-in

Trecutul este o oglindă retrovizoare. Când merge înainte, viaţa trebuie să tragă cu ochiul înapoi. Mai ales la curbe, la intersecţii. La volan, te uiţi în oglindă când schimbi direcţia. O privire scurtă e de ajuns ca să poţi merge pe drumul tău în siguranţă. Nu trebuie să zăboveşti însă prea mult cu privirea către trecut. Târai după mine de ceva vreme câteva subiecte care mi-au atras atenţia, fără a reuşi să le storc de sens aşa cum ar merita. Și să fi crescut ceva poezie pe lângă ele, din diverse motive eu nu am reuşit să o culeg încă. Aşa că vă las pe voi să o faceţi, dacă vă inspiră.

1.

M-am văzut pe interior cu o oarecare ocazie hi-tech, şi am rămas înmărmurit de cât de roz-transparent-curată este carnea şi cărările ei…de cât de limpezi sunt lichidele care ne străbat, fiecare cu treaba lui. Nu se putea templu mai bun pentru suflet. Este doar chestie de Lumină.

2.

Aţi auzit de “graphene” ? Este materialul cel mai subţire făcut de oameni. O foaie groasă doar cât un singur atom, dar mai rezistentă decât tot ce cunoaşte ştiinţă până acum.

3.

Dar de “Silent disco” aţi auzit? Un concept funky, tehno-decadent şi eminamente urban, în care fiecare participant ascultă la căşti aceeaşi melodie (emisă de DJ prin unde radio) şi dansează. Probabil că pentru cineva care pică în mijlocul petrecerii respective, senzaţia trebuie să fie ca la “Nunta muta”, filmul dealtfel foarte reuşit al lui Mălăiele. Chiar, cum ar fi o “silent hora”?

4.

O altă adunare interesantă trebuie să fie la “drive-in church”, fenomen apărut prin anii ’60, unde altfel decât în ţara lui “drive-in” anything. Există drive-in cafea, drive-in mâncare, bancomate, cinematografe şi probabil multe altele. Ca ortodox m-am întrebat cum îngenunchează tipii aia din maşini. Imediat mi-am dat seamă că nedumerirea mea nu îşi are rost… în plus ar fi fost hilar să îi vezi în chiloţii lor californieni de baie, bătând metanii. Straniu cum orice urmă de pioşenie dispare în preajma plajelor, deși sunt locurile cele mai minunate. Dar lucrurile nu sunt niciodată simple, ci doar le putem trata simplist. Şi asta mi-a fost dovedită o dată în plus de “Dilema linguritei”, acest obiect ritualic folosit la Împărtăşire, şi care a fost supus unor largi dezbateri în istorie.
Drive-in cinema a dispărut, o dată cu televiziunea, şi e de presupus ce se va întâmpla şi cu celelalte drive-in-uri, acum că avem conexiune la internet!

5.

Flash mob - o expresie a mulţimii de data asta dansantă şi plină de veselie. Un fel de spectacol surpriză, cum e o ploaie veselă de vară. Oameni de toate vârstele, încep să danseze sau să cânte la unison în locuri publice; apoi o dată ce au terminat, se disipă iar în mulţime. Un gest anonim şi modest, în numele muzicii şi al dansului.

6.

Aţi gustat vreodată mâncarea etiopiană? Ori cea coreană? Nu pierdeţi ocazia, pe mine m-au surprins cu gusturi şi arome de pe altă lume.

7.

La ceas de iarnă: cald în casă, vin fiert şi castane coapte, trăiesc intens câteva amintiri povestite de tata şi mama; am aflat cu surprindere că în tinereţe tata a sărit cu paraşuta. Apoi ca un cadou de anul nou, în seara de revelion au dansat o geampara care ne-au luat nouă, privitorilor, sângele la goană. Ah, Dobrogea!

8.

Şi tot legat de iarnă, mergând la săniuş cu fiul meu, m-am gândit la evoluţia săniuţei în 30 de ani. De la sanuitele grele cu şine sudate din cornier ruginit, furat de pe şantierele comuniste (pe care trebuia să-l luăm la glașpapir în fiecare iarnă) la sanuitele ergonomice termosuflate sau termoformate, frumos colorate şi extrem de sigure, care nu mai pun copiii în pericol să-şi spargă dinţii (spun din experienţă), să-şi prindă degetele când se ciocnesc, sau să-şi lase pielea pălmuțelor aburinde pe fierul criogenizat.

9.

Aţi văzut vreodată de aproape frumuseţea florilor de mină? Nu cred că există artist mai desăvârşit al formelor şi culorilor abstracte. Caietul de schiţe al Lui Dumnezeu! Tot în aceeaşi secţiune a muzeului R.O.M. poţi să pui mâna pe un meteorit, a cărui structură cristalină nu seamănă cu nimic de pe pământ şi care m-a făcut să tresar când l-am atins; și nu pentru că e atât de vechi, ci pentru că a călătorit atât de mult.

10.

Oraşul în care trăiesc mă ameţeşte cu diversitatea lui. Întrebări: cât de departe poate un individ - şi apoi o comunitate - să meargă cu acceptarea multiculturalismului, a diversităţii? Şi ce înseamnă chestia asta cu adevărat? Ce este strict cultura unei comunităţi? Care sunt valorile ei de care nu poţi şi nu trebuie să te debarasezi, şi ce e balast? Unde tragi linie între religie şi cultură, când ele se întrepătrund în timp în sufletul unui popor până la contopire? Unde tragi linie între patologic şi normal, când limitele moralei sociale variază în funcţie de vremuri?

Aşa e posibilă existenţa unui grup de cateheză ortodoxă susţinut de nişte greci inimoşi – Metamorphosys - la care participăm şi noi şi alţi români, ucraineeni. Şi tot aşa e posibil ca în acelaşi oraş să fie un întreg cartier de gay, care îşi pun însemnele pe străzi, la balcoane şi pe maşini (ştiţi: curcubeul - sunt foarte supărat pe ei, simt că au furat copiilor curcubeul, mişeleşte). Cum e posibil ca într-o parte a lumii (Canada) să se descopere în mod uluitor cum se fabrică sânge din propria piele ca să se evite nevoia de transfuzii, în timp ce în altă parte a lumii (Iran) să se decidă în instanţă dacă o femeie va fi omorâtă cu pietre? Pot oamenii să le accepte pe toate astea fără graniţe teritoriale între culturi?

11.

Şi dacă tot a venit vorba de popoare, am aflat că românii au oferit ajutor comunităţii ortodoxe de la Muntele Athos pentru mai bine de 400 de ani. Posibil ca azi să nu mai fi avut un Athos, dar din fericire ai noştri au pus umărul. Unde sunt acum românii de atunci?

12.

Deşi în plină epocă “green”, când deja discursurile pionieresti gen “hai să salvăm planeta” au devenit obsolete, când vezi fotografii din spaţiu ale “Great Pacific Garbage Patch”, tot te întrebi dacă viitorul pământului nu va fi ca în filmul Wall-E.

sau

unde se duce gunoiul când nu avem un preş sub care să îl pitim.

Turbulențe - I

M-am surprins uneori ferindu-ma sa ating obiectele batranilor, ca si cand batranetea ar fi fost molipsitore si as fi putut sa ma imbolnavesc la cea mai mica atingere. Prima oara am descoperit batranetea dupa miros, cand eram copil. Aproape de malul Dunarii, casa lu’ tanti Marioara, o vecina batrana despre care mamaia imi spunea ca a fost foarte frumoasa si desteapta la viata ei. In mintea mea de copil imi imaginam ca oamenii batrini nu fusesera niciodata altfel decat batrani, cei tineri decat tineri, copiii decat copii. Eu eram tot copil de cand ma stiam. Nu aflasem de complotul timpului.
Mie mi se parea ca tanti Marioara era vrajitoarea din albacazapada; se schimbase intr-o noapte din fata frumoasa si desteapta, intr-o cotoroanta: si printr-o vraja gresita, ramasese blocata in starea aia. Asa imi explicam mirosul dens, dulceag si caldut, care staruia in casa, curtea, hainele si ulita din spatele casei ei.
Acela era mirosul de batran, mi-a spus insa mamaia.
Intr-o seara la strada, unde se adunau femeile sa sporovaiasca una-alta, a venit si tusa Marioara. Venea tot mai rar. Si batrana Marioara a cazut de pe loc ca o scandura, direct in strada. Bufnitura imi infunda timpanele si acum. Mi-a venit sa plang, in timp ce femeile se agitau sa o faca sa-si revina. Am stiut din momentul acela ca nu era vrajitoarea din poveste. Imi parea mai degraba un om ostenit. Atat de ostenit de putea sa cada ca o scandura. Pana atunci, alergam cu ceilalti ciutani din mahala dupa convoaiele mortuare, si culegeam bani la raspantii. Cred ca din vara aceea nu am mai putut sa desprind imaginea caderii de imaginea mortii.
Harta personala a mirosurilor mai aflase un nume; apoi am mai descoperit ca si alte case miroseau la fel, respirau greu prin gratiile de la beciuri, deschise ca niste branhii direct in trotuar.
Pesti de piatra, obositi. Ii vedeam la tara, la oras, pe ulite sau pe bulevard, pesti de caramida putreda.

In anticariate, unele carti miroseau la fel, doar de le rasfirai nitel paginile; ieseau si ele din burta pestilor de tigla si canaturi de lemn, de rogojina si musama. Cartile, excrementele timpului.

Degeaba caut noul, schimbarea, degeaba am trecut granite si munti si oceane.

De undeva ma invaluie mirosul bunicii mele. Batranii mei nu miros niciodata a batranete. Mamaia mea : miros de rufe proaspat calcate si salata de ardei copti si rosii coapte pe plita. Miros de dunare si de struguri, miros de praf incins de soarele verii si nuci verzi pline de iod. Miros de peste.
Bunicii mei, pesti vii de apa dulce.

Batranetea nu e o boala. Batranete e atunci cand te uiti la colegul de serviciu care vine dimineata la munca alaturi de copilul lui, coleg si el cu tine, si iti zici : “as vrea si eu sa fiu coleg de serviciu cu fiul meu, intr-o buna zi”

*
*
*



note:
fotografia apartine fotografei Martine Franck, si am primit-o de la Elena, cadou de ziua mea la 35 de ani. fotografia a fost facuta in anul nasterii mele.
acum, pe locul casei batranei Marioara e o gradina de zarzavat.

*

nota adaugata:

Multumesc Magdalenei Manea si echipei de la redactia ziarului "Acasa", pentru publicarea acestui eseu in numarul 24 (din 12 septembrie 2008) - http://www.acasamedia.com/