despre un film

        A trecut și TIFF-ul ăsta. 

        Vorbesc de Toronto Internațional Film Festival. Și nu de Transilvania Internațional Film Fest, care de când scoate și el capul în lume e promovat pe scurt tot TIFF. Probabil că nimeni nu se va irita până când ceva interese nu vor fi afectate. Habar n-am dacă acronimele pot fi acuzate de plagiat. 

        “Sieranevada” lui Cristi Puiu e singurul film pe care am reușit să-l văd anul ăsta la festival. În nota lui obișnuită: povești de un realism insuportabil, actori foarte buni și tehnic impecabil.

        Subiectul în sine nu mi se pare foarte original. ‘Sieranevada’ e varianta adusă la zi a “Cuibului de viespi” (după piesa “Gaitele” de Al. Kirițescu). O familie zbuciumată de români, pe fondul unui parastas, unde tarele culturale specifice te încarcă precum o cheie răsucește arcul unui ceas cu cuc; când tensiunea e prea mare, apare o pasăre absurdă iar tu pleci râzând buimac.

        Majoritatea personajelor sunt pe cale să cedeze nervos. Un film claustrofob, fără nicio rază de soare. Nu există umor ci doar ironie (în variantă mioritică ‘bășcalie’). Timp de 3 ore se deschid și se închid uși continuu, în ritmul cu care secretele se dezvăluie sau se ascund cel mai adesea în bucătărie ori în mașină. 

        Un film cu multe lacrimi construite pe metehnele sociale obișnuite: internet culture, droguri, snobism, adulter, rasism, discriminare socială. Un regal al sarcasmului, intoleranței, suspiciunilor și promiscuităților, în grețoșenia argoului bucureștean modern.

        Văzut de dincolo de ocean, este un film fără urmă de politically correctness (p.c. pe scurt). Nu că p.c. ar fi valoarea socială supremă, pentru că și acesta dus la extrem poate să anestezieze o societate până la starea de legumă. Dar p.c. este unul din instrumentele care menține un ton moderat în relațiile sociale. Și tonul e foarte important în viața de zi cu zi. În Europa de Est, p.c. este încă un concept exotic, de multe ori ridiculizat. Tipic și de neînțeles, românii sunt deschiși la a adopta concepte vestice fără o logică clară (halloween anyone? fast food culture, drug culture, flashmobs, clubbing, etc.) Momentan l-au ratat pe singurul care le-ar fi putut aduce puțină armonie în zarva lor balcanică. Aplică în continuare politica lor “home made“: spun în continuare oricând și oricui orice le trece prin cap împărțind pumni și îmbrânceli la grămadă, desigur nerezolvând nimic ba de cele mai multe ori agravând lucrurile. Numai cine a trăit acolo poate să înțeleagă scena de o violență absurdă dintr-o parcare a periferiilor mucegăite Bucureștene. Chiar și mie, care am trecut personal prin asemenea experiențe tot mi-e greu să cred că așa ceva mai poate fi în 2016 altceva decât un subiect de film. 

         Don’t take it so personally! (one might say)…Really?

        Cu greu am rezistat să nu ies din sală la scena cu parcarea. Ori mai apoi când bătrâna comunistă Evelina a strivit-o cu puterea argumentelor (ea crezuse toată viața sincer în dreptatea și realizările partidului comunist) pe o tânără în propria ei casă – reproducând ironic obiceiul pe care comuniștii îl aveau de a da buzna în casele altora fără cel mai mic respect față de proprietatea privată. Iar Sandra, nu a putut decât să bocească îngenunchiată de neputință, nereușind să se apere, cu simțurile și istoria adormite de o societate pentru care libertatea (deși dorită) fusese prea mult, reducând tineretul la o șleahtă de consumatori de o ignoranță alarmantă –  fază în care Laura zice descurajant de natural "pai ce, nu Iliescu ne-a scăpat de Ceaușescu?". Ori poate ma înșel eu și asta este p.c.-ul românesc.

         Îmi repetam că Bucureștiul e la 8000 de kilometri, și asta ar fi trebuit să îmi calmeze pulsul care deja o luase razna. Și că în realitate sunt în orasul ăla și români diferiți ori care s-au schimbat și eu cunosc mulți. Inutil. Doar când s-a terminat filmul și am auzit vorbindu-se engleză în jurul meu am reușit să mă relaxez. Pentru că distanța față de trecut nu se măsoară în kilometri. Dacă aș putea să rămân obiectiv, aș avea numai laude pentru regizor, că a reușit să transmită atât de mult cu o mână de actori într-un apartament. Dar mi-e imposibil să nu fiu subiectiv și să nu rezonez cu realitățile spuse la persoana a treia, ca pe un adevăr general valabil. Și tentația e să nu mai văd niciodată vreun film de-al lui. Prin comparație, “Moartea domnului Lăzărescu“ a fost doar un apetizer. 

        Gândeam că 10 ani de “rehab cultural” peste ocean - că printre altele emigrarea e și asta  - au fost suficienți să mă facă să uit, fără să aduc în discuție speranța cu care orice plecat se hrănește - că lucrurile “acasă“ s-au mai îmbunătățit nițel totuși.

Lary a avut câteva reacții mai echilibrate, dar el e ghiocelul cu care nu se face primăvară. A salvat filmul cel râs nervos de final, acea descărcare colectivă - abandon și resemnare în timp ce sarmaua binecuvântată și mult așteptată străbătea spațiul dintre farfurie și ființă .  “Cuibul de viespi” se încheie într-un chef decadent cu mult vin, hore și chiote în cavou, în  timp ce la crâșma de peste drum de cimitir, taraful îngăima un cântec de jale. 

        Cât din tot circul ăsta e fatalitate și cât e complacere?

        Adiacent am aflat și lucruri interesante:  în engleză, peiorativul “jidani” a fost tradus prin “kikes”.  În Canada suntem în plină eră p.c., deci greu de întâlnit acest cuvânt. Uite că a venit pe filieră românească, la un loc cu alte remarci deloc măgulitoare gen “…americanii or fi ei retardati…” care au stârnit râsete în sală (semn că odată cu instaurarea p.c. ului totuși simțul umorului nu a dispărut, doar dacă nu cumva e chestie de timp până când stand-up comedians vor rămâne șomeri).

       Se pare că cea mai plauzibilă explicație a apariției termenului ‘kikes’ este:

       The word kike was born on Ellis Island when there were Jewish migrants who were also illiterate (or could not use Latin alphabet letters). When asked to sign the entry-forms with the customary "X", the Jewish immigrants would refuse, because they associated an X with the cross of Christianity. Instead, they drew a circle as the signature on the entry-forms. The Yiddish word for "circle" is kikel, and for "little circle", kikeleh. Before long the immigration inspectors were calling anyone who signed with an "O" in place of an "X" a kikel or kikeleh or kikee or, finally and succinctly, kike.

Adică să înțeleg că evreii nu joacă “ics și zero“? Păi să nu te apuce așa, un râs …

Oaia metafizică

Islanda nu are armată. Cine să invadeze o insulă acoperită de zăpezi şi cenuşă vulcanică pe care nu creşte nimic? (îmi şi imaginez la începuturi, nişte vikingi cu mutră aprigă cum îşi scarpină încurcaţi bărbile văzând că nu e nici urmă de copac cu care să-şi repare bărcile sfărâmate). Şi cu cine să facă armată? Sunt vreo trei sute de mii de oameni pe toată stânca. Oricare ar fi motivele reale pentru care ei nu bat penibilul pas de defilare, o declar ţara mea preferată. În timp ce noi ceilalti părem înţepeniţi pe scara evoluţiei, cum-necum islandezii ăştia au trecut clasa, pentru că de la Cain încoace mai toţi avem a ne teme de ceva sau cineva, de mă şi mir că încă nu ne-a crescut un ochi la spate. Dar ar fi nedrept să dăm vina numai pe el. Probabil ca părinţii lui (acel cuplu pofticios care din plictiseală sau pentru că pur şi simplu venise vremea să facă un salt gnoseologic s-au apucat să scuture un anume pom, etc, etc) erau deja copleşiţi de exilare şi nu au mai avut timp şi de educaţia tânărului. Nici ei nu sunt însă total responsabili de sângele care de atunci nu se mai astupă. Însă nu de ţapi ispăşitori mă preocup eu. Eu despre oi vreau să vorbesc. Despre rolul lor în brânză, lână, carne, pilde creştine, obiceiurile culinare musulmane, evreii şi Paştele lor, iarba care altfel ar rămâne nemâncată, şi nu în ultimul rând povestea asta cu Islanda şi oile ei.

Oile nu trăiesc libere. Cel puţin nu pe păşunile româneşti. În cultura noastră şi a multor altora, zi de zi un cioban (sau păstor, oier, baci, târlaş) are grijă să-şi conducă turma la iarbă proaspătă, apoi să le mulgă, să le ia blana, mieii, şi tot ce se mai poate lua. Deşi tehnic vorbind oamenii ăştia fac aceeaşi treabă, termenii respectivi capătă conotaţii diferite în funcţie de context, mai mult sau mai puţin măgulitoare. Aşa se face că folosim “păstor” pentru învăţător, îndrumător, preot. Şi spunem “cioban” celui necioplit, needucat, rudimentar. Doar capricii culturale şi de traducere au făcut ca acum să ne zgârie auzul ceva de genul “preotul şi chemarea sa de cioban al sufletelor”. Căruţa lingvistică merge pe şleauri săpate sute de ani.

Ciobanul (păstorul) nu numai că ia de la oi, dar le şi dă: protecţie. Ei bine, în Islanda oile nu au nevoie de protecţie. Acolo nu există animale prădătoare mai mari decât o vulpe. Obiceiul e ca la sfârşitul primăverii ciobanii să îşi lase oile să pască libere prin munţi. Toamna târziu într-un fel de vânătoare cu cai şi maşini off-road, le recuperează. Aproape pe toate.

Aici devine interesant: există oi care vor trăi libere toată viaţă lor. Oi cărora nimic nu li se ia, nimic nu li se dă. Termodinamic glumind, ele se transformă.

Eu le-am văzut! Iar ca totul să fie şi mai plin de înţelesuri, aceste oi umblă de obicei câte două: una albă şi una neagră. Băiatul meu observa în timp ce cutreieram munţii din Laugavegur - intrigat şi el de egalitate - că de fapt probabilitatea genetică pentru că o oaie să se nască neagră este mult mai scăzută, ceea ce de altfel a şi generat celebrul “oaia neagră a familiei” - eufemism pentru cel ratat, deviat de la norma societăţii, şi uneori pentru cel diferit. Şi totuşi cât am stat în Islanda, dualismul ăsta mi-a apărut într-o aură bogomilist-alpină: înger şi demon, niciodată în luptă unul cu altul, mereu liberi.

"Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustie şi se duce după cea pierdută, până ce o găseşte?" zice Hristos în parabola oii pierdute. Poate o sa par frivol, dar am sa fac un construct amuzant cu riscul de a fi acuzat de utilitarianism: poate cantitatea să devină o variabilă a moralităţii? Să presupunem că în loc de o sută de oi, ciobanul ar avea doar două oi. Şi-ar mai asuma ciobanul riscul de a pierde unica oaie rămasă, lăsând-o în pustiu ca să umble după cea pierdută? Îi e ciobanului biblic mai uşor să lase nouăzeci şi nouă de oi singure, ştiind că are toate şansele să găsească o bună parte din ele când se întoarce, chiar dacă atacă lupii cât e plecat? Fără teroarea lupului sau a ursului, e ciobanul islandez mai puţin moral că nu îşi bate capul pentru câteva oi negăsite? 

Absenţa fricilor face inutilă ideea de păzitor.

Este oaia liberă o oaie norocoasă? Cu siguranţă este o oaie care va avea de trecut pe cont propriu o iarnă în care mâncarea va fi mai greu de găsit, în timp ce suratele ei stau la adăpost (sau în farfurie). Dar să nu uităm că nu ea a ales să fie liberă, întâmplarea a făcut să fie aşa (iar o libertate neasumată poate fi, nu-i aşa, o adevărată pacoste). Poate că în realitate şi-ar dori ca cineva să aibă grijă de ea mereu chiar dacă în schimb va trebui să-şi dea laptele, blana, viaţa. Sunt oile din Islanda mai degrabă nişte oi rătăcite decât nişte oi libere? Oare nu am supralicitat conceptul de libertate, uitând de responsabilitatea care vine o dată cu ea? Există libertate absolută care să nu însemne singurătate absolută? Nu e fericirea mai dezirabilă, în pofida constrângerilor de convieţuire? Desigur: în beatitudinea fericirii, orice confuzie cu libertatea este permisă, ca o glumă deocheată între prieteni turmentaţi la chef.

Revenind la cioban: ce te faci dacă-i tâmpit ca în mitul nostru naţional? Se mai pune o bilă albă pentru baciu' ungurean dacă-şi recuperarează oaia pierdută, când ăsta împreună cu cel vrâncean o pun de-o crimă? Personal aş prefera ca oaia pierdută din turma ungureanului să nu mai fie găsită niciodată. Mai bine mâncată de lup decât sub paza acelui nemernic (ori de ce nu, băgăm happy end: găsită întâmplător de baciul moldovan!). Dar oaia nu alege (tocmai am stabilit că oaia termodinamică se transformă). Mioriţa rămâne totuşi singura parabolă pe care o ştiu unde oaia îşi depăşeşte condiţia. Este emoţionant cum oaia moldovanului, din conştiinţă, dragoste, milă, devine ea protectorul baciului avertizându-l de complot. (mitul nu ne mai spune dacă asasinarea a avut loc până la urmă, ci doar luăm notă de pregătirile de înmormântare pe care moldovanul şi le face resemnat, fără nici un plan de apărare sau contra-atac, însă nu vreau să spun prin asta că era un papa lapte, deşi chiar asta mânca cel mai des).

Aţi putea crede că am luat prea în serios toată povestea asta, însă o să îl citez pe Antoine de Saint-Exupery, al cărui roman de căpătai Micul Prinţ se învârte în jurul unei oi imaginare:

"Când cineva îşi doreşte o oaie, e o mărturie că există!"

The Unknown

       Întotdeauna începe simplu. Și întotdeauna se complică la final. Nu e suficient să provoci hazardul și el să îți și răspundă; trăia cu teama că mesajele lui nu vor fi niciodată citite, așa cum se temea că nu îi va fi dat să urce măcar o treaptă pe vreuna din scările evolutive posibile.

      Era prima oară când punea un mesaj. Dar nu știa ca avea să aștepte câteva zile printre rafturi. Venea dimineața și pleca seara. Începuse să se teamă că vânzătorii îi vor interzice să mai intre în magazin: petrecea prea mult timp pe acolo. Dar spre surprinderea lui, nimeni nu îl întrebase nimic, ba chiar doi dintre casieri începuseră să îl întâmpine cu un mic zâmbet. Altfel, propriile-i haine începuseră să miroasă ca cele din raft. Cu toții știm că într-un magazin de second hand hainele au acel miros specific, molipsitor, mirosul celei de-a doua vieți. Așa se explică de fapt de ce timpul nu are miros : timpul nu își trăiește niciodată a doua viață. 

      Pe el îl fascina ideea că hainele pot să ducă ceva din personalitatea celui care le-a purtat către următorul purtător. Sunt oameni care inconștient poate  chiar se tem de acest lucru și de aceea nu poartă niciodată hainele altuia. Mai ales pe-ale necunoscuților. 

       

     (eu unul dacă mă întrebi, oricât de spălat ar fi tot nu aș purta Trecutul Altuia) 

     Pândea ca cineva să ia acea jachetă. Mesajul îl pititse în buzunarul de la piept și desigur, nu spera ca acela să fi căutat chiar pe loc în magazin, prin buzunare. Așa că jocul lui era următorul: după trăsăturile cumpărătorului urma să țeasă o posibilă urmare. O față tristă ar fi lăcrimat cumva alinată de duioșia acelor câteva rânduri; un chip aspru ar fi mototolit hârtia aruncând-o fără o vorbă; cineva mai relaxat s-ar fi oprit o clipă frământând bucată de hârtie între degete, apoi ar fi început o căutare pe internet la numele și numerele de pe hârtie (ar fi renunțat mai apoi, poate descurajat de multitudinea de variante sugerate). 

      Dar jacheta a fost scoasă din raft de o femeie. Evident, nu o cumpăra pentru ea, doar era o jachetă bărbătească.  Cu gesturi rapide ea a început să caute prin toate buzunarele. Inima lui bătea puternic, surprins de șansa nesperată de a vedea reacția la mesaj. Fără să știe că e privită, ea se întorsese cu spatele în direcția lui; scria la rândul ei pe biletul găsit. Apoi grăbindu-se către ieșire, a bagat biletul într-o altă haină, după care a dispărut.

    Fără să stea pe gânduri, el s-a dus la prima haină posibilă a drumului ei, să găsească răspunsul. Urmară câteva zeci de minute tensionate, lumea începuse să vorbească. Trebuia să afle ce îi fusese scris…așa că se hotărâ să caute prin buzunarele tuturor hainelor din magazin ‘’Și la nevoie prin buzunarele tuturor hainelor purtate vreodată în lume!’’

 

 

       Ce a urmat a fost neprevăzut. Nu a găsit niciodată răspunsul căutat, însă cu timpul asta încetase să mai fie relevant pentru el. Ceva mult mai puternic îl mâna acum: găsise alte mesaje, alte răspunsuri, povești inimaginabile…de la simple chibrituri, bricege și liste de cumpărături, până la nasturi de diamant, săbii escalibur, păsări phoenix, pietre cu legi de foc, herghelii de cai sălbatici, valuri cu coame de aur, pești cu cap de taur și ochi algoritmici, cântece ascunse prin cusături, ori mirosuri care îi înțepau degetele ca niște ace…Toate aceste descoperiri aveau să îi contureze harta unui loc fantastic, în mijlocul căruia îmbătrânea și uneori ca prin vis i se arăta un monument pulsând de viață; el întreba umbrele care treceau pe acolo și i se șoptea că este Îngerul Necunoscutului. Cu cele mai firești gesturi se așeza în genunchi și încerca să muște din piedestal, înfometat. Dar piedestalul se retrăgea în sine însuși. Înainta încet și iar încerca să muște, până când reușea să-l atinga…dar dinții i se rupeau cu un pocnet sec. Dinții îi erau din lemn, unghiile lui erau de lemn, lacrimile erau de lemn…

 

     Niciodată n-a mai reușit să își dea seama dacă acel delir era chiar viața lui ori va veni un moment când visul se va sfârși. Între timp, monumentul îngerului necunoscut creștea cu fiecare răspuns…

 

     Din când în când își reîntâlnea în vreun buzunar, propriile-i mesaje. Și uneori lacrima la duioșia cuvintelor din mesaj, alteori cu o expresie aspră și fără vreo vorbă arunca hârtia...

***

nota: desenul este facut de Darie si se numeste "The Unknown". Acest desen m-a inspirat. Thank you, my son...

    

Photologie

Era imposibil să îi rostești numele fără să-l asociezi cu aparatul lui de fotografiat. Într-o vreme asta îl făcea să se simtă măgulit, deși uneori sesiza priviri îngrijorate ori ironice. Dar a continuat să își dezvolte pasiunea până când nu a mai avut curaj să privească lumea decât prin ocular.  De partea cealaltă a aparatului însă, viața pulsa mai presus de încadrări rectangulare. Nu s-a oprit nici atunci când mâinile uitaseră să se bucure de alte atingeri decât cele ale aparatului. Femeile cu care trăise îl părăsiseră una câte una , obosite. Deși l-a costat încă o despărțire, ultima îi făcuse cadou un instantaneu perfect: ea - blurred în plan secund, în timp ce în prim plan, cu un focus impecabil și o lumină ca mierea, apărea cartea pe care o aruncase cu furie către el, în timp ce ieșea pe ușă pentru totdeauna. Printr-o coincidență stranie, pagina încremenită în aer era chiar cea unde el însuși lăsase acel roman neterminat,  și se putea citi clar "…Caí, Homem, você anda com azar, primeiro cai, depois apanha uma gripe, o que lhe vale é ter o chefe que tem, vire-se lá, depois dou uma vista de olhos nesses joelhos. Debilitado de corpo, alma e vontade, crispado até ao último nervo, pouco faltou ao Sr. José para desatar a chorar como uma criança quando sentiu a picada da agulha e a lenta e dolorosa entrada do líquido no músculo …"

 Cu timpul începea să piardă referințele sonore, tactile, de miros. Până și felurile de mâncare le alegea acum numai după imagine și culori: odată la o petrecere, colegii l-au încercat cu un strugure de plastic, pe care el l-a consumat în întregime fără să pară că bagă de seamă. Deși le-a parut rău mai apoi, tot mai chicoteau până și pe culoarul de la reanimare, așteptând vești de la doctor. Peste zilele lui se așezau tot mai gros praful și liniștea excluderii. Devenea tot mai mult un fel de cârtița inversă. 

În ultimii zeci de ani strânsese o arhivă imensă. Clasificase totul conștiincios, încât să găsească ceva - orice - ar fi trebuit să fie destul de ușor. Totuși zilele trecute, când încercase să revadă o anume poză, a simțit că se pierde cu totul. Pentru prima oară a avut senzația că milioanele de fișiere erau de fapt nimic altceva decât secundele lui pierdute pentru totdeauna. Nebotezate - nici n-ar fi existat atâtea nume pe lume - li se atribuiau aleator niște numere. Și pentru că nu existau atâtea lacrimi pentru fiecare, li se împărțeau clandestin în picături, apele marilor și oceanelor. În definitiv erau la fel de sărate. Ca un arhanghel de urgență, butonul rotitor al mousului încerca să facă dreptate trecutului sau prezentului, nu că ar avea vreo importantă. Degetele îl dureau la noduri în încercarea disperată de a recupera clipele pierdute și inexplicabil, pentru prima oară în mulți ani avea miros: din dreapta intra prin el un miros de pădure după ploaie. Si nu terminase nici măcar cu primul folder. Dar ca prins într-o vrajă, a continuat. Când s-a oprit în sfârșit la poză căutată, trecuseră trei zile. Mai întâi nu i-a venit să creadă, gândind că poate calculatorul a luat-o razna. A verificat dând drumul la radio, apoi întrebând vecinul de palier, care se uita la el cu același dispreț amestecat cu milă. Cum de nu simțise foame, sete, sau somn? Cum de nimeni de la serviciu, ori vreunul din puținii prieteni care îi mai rămăseseră nu îl sunase să întrebe ce e cu el? Au urmat câteva momente de luciditate dureroasă, când s-a văzut pe sine că prin vis căzând în aceeași beție a trecutului din nou, iar și iar, murind absurd și gol sub greutatea imaginilor care și-ar revendica astfel   toata viata lui… imaginile acelea, la fel de iluzorii ca și prezentul.  Din ce se hrănește viitorul dacă printr-un capriciu se poate pierde atât de ușor exact clipa pe care crezi că o prinzi de fapt?  

 Se transforma într-o piatră, iar fața îi era locuită pe rând de ochii tuturor necunoscuților din toate timpurile.

 Cu ultimele puteri, aproape delirând de oboseală și foame, a hotărât că trebuie să scape de dependență. Și ca și fumătorii, care sunt dependenți de gest la fel de mult ca și de nicotină, a hotărât primul pas. Și-a luat aparatul foto , l-a pus într-o găleata și a turnat silicon peste el. Când s-a răcit, a tăiat pe jumate calupul de silicon și a scos de acolo aparatul, pe care l-a zdrobit cu un ciocan mare și cu lacrimi în ochi.

 A luat cele două jumătăți de silicon și le-a unit la loc în găleată, după care a amestecat un sac de ciment cu apă și a turnat în orificiul lăsat special, până când un surplus a răbufnit împreună cu câteva bule de aer...Trecutul, și plămânii lui plini de ciment.

Întunericul prădător înghițise culorile.

Două zile dormise epuizat, lângă galeată. Când s-a trezit, a desfăcut cele doua jumatati de matrită ca pe un fruct copt. Samburele de ciment era identic cu aparatul lui. Toate detaliile fuseseră copiate perfect. I-a pus o curea, l-a agătat de gât. I-a simtit greutatea familiară, degetele au inceput să caute febril formele cu care erau atât de obisnuite; si dintr-o dată s-a simțit mai bine.

Ieșea pentru prima oară de la delir. Dar cum era de așteptat, vechiul obicei lovea: la fiecare colț de stradă, la fiecare vitrină, la fiecare zâmbet și la fiecare cuvânt citit, la fiecare apus, ori la fiecare naștere, el ducea aparatul de ciment la ochi, ca și când nimic nu se schimbase. Degetul apăsa butonul împietrit. În secunda imediat următoare se uita pe micul ecran cenușiu și aspru. Verifica mental fotografia, dacă e bine încadrată, dacă focusul a fost destul de bun, dacă e nevoie să mai de-satureze sau să adauge vreun filtru. Ba chiar dădea înainte și înapoi de rotița zimțată incremenită, pusă strategic la degetul opozabil, să revadă pozele făcute acum 1 minut, acum 2 minute, acum 5 minute…stateau acolo, talanți îngropați adânc într-o memorie tot mai volatilă, dar cu atât mai iertătoare. 

A continuat exercițiul: încet-încet începuse să renunțe a mai căuta poze în arhiva imaginară a aparatului. Mâncarea începuse să aibe iar gust și parfumul vreunei fete pe stradă îl făcea să uite că prezentul lui era alb. Ridicat tot mai rar către ochi, pietroiul i se muta către spate, excrescență migratoare. 

 

 Era către prânz în ziua în care, sorbind o cafea la terasă, băgă de seamă că aproape fiecare om în jurul lui avea un aparat de ciment agățat de gât.  

Epigrafie

  

cifră sălbatică, cifră sălbatică

degeaba-ți strângi colții exacți în jugulara mea

undeva te așteaptă un bici divin, 

gata să te îmblânzească, gata să-ți troznească fiecare zecimală până o să-ți scoată din cap

infinitul de piatră…

cifra stă neștiutoare ca pisica lui Schroedinger, habar n-are dacă e moartă sau vie.

începe măcelul numerelor.

 

 

în camera cu pâini împăiate pe perete

miroase îmbietor a apocalipsă.

deschide fereastra și zice cu voce tare nepăsându-i că cineva ar putea să-l audă:

ce manevră ieftină, ce bufonerie!!! de parcă eu n-aș ști că un târg cinstit între un poem și o inimă nu începe niciodată cu o vânătoare!

apoi se așază la fereastră, în tăcere…

în casa de peste drum, niște îngeri downloadează aripi digitale de pe tot felul de site-uri dubioase.

deasupra lor, matematica în pijamaua ei verde se apropie de o masă festivă, plină de postulate mustind în grăsime și ipoteze tari ce-ți iau mințile numai dacă le miroși

în depărtare, un câmp de grâu adolescent cântă gaudeamusul,

pâinea își găsește bobul cel de toate zilele.

aici sfârșește povestea glonțului liber de obligații, al glonțului văduv, al glonțului de Nobel.

(glonț târziu, de toamnă: îl prinzi, îi înfigi un bold în spate, îl pui la colecție).

aici pagina își mângâie mulțumită colonul baroc de catifea

încă tânără, fără gânduri prea serioase, va face primul ei salt în necunoscut sperând că or să-i crească aripi în cădere, un fel de Icar invers.

Ouroboros încă n-a lămurit cine a mușcat primul

capulcoada sau coadacapul

începe poezia compulsivă.

 

 

Inimă pleacă dimineața la școală.

(trece pe la teatru, pe la muzeu, la magazinul din colț)

cu blugii găuriți și părul rebel, Inimă e un copil special

alții zic că e un copil problemă …

el vrea să facă pe placul tuturor dar în același timp să rămână fidel propriilor aspirații

Inimă a crescut sub ochii noștri, vorbește acum ca un om mare

își permite să cumpere o poezie nou-nouță cu banii jos

și fără să ne dăm seama, cu anii s-a schimbat:

acum nu știe nici de mamă nici de tată când e să doară…

pentru că Inimă

(trebuie să vă avertizez)

nu mai știi ce hram poartă. 

Lost and found

Sunt unele obiecte pe care te obișnuiești atât de mult să le vezi, să le atingi zilnic, încât uneori trec zile sau săptămâni până să te prinzi că au dispărut de la locul știut. Când realizezi asta, brusc începi să te cauți prin buzunare, prin casă, pe sub pat, pe sub mobile, uneori chiar refaci anumite trasee în speranța de a le găsi. Și oricât de mult te-ai strădui ulterior, există un moment când vlăguit te resemnezi: parcă le-a înghițit pământul! 

Vorbesc de acele obiecte  ieftine, dar cu valoare sentimentală, care fără vreun motiv prea puternic, ne devin însoțitori permanenți.

Un asemenea obiect era brelocul meu de la chei: o copie de monedă romană din Palermo. O cumpărasem într-o duminică dimineață din piața Darsena, într-una din escapadele verilor mele milaneze, cu bicicleta. 

În anii care au urmat, am schimbat chei, buzunare, case, orașe și țări. Dar el a fost cu mine mereu, recunoscut și de cei din familie, prieteni, colegi. Aveam un sentiment de liniște doar zărindu-l. Devenise un fel de înger păzitor al cheilor.

Într-o zi brelocul n-a mai fost. Am făcut tot ce-am putut ca să-l găsesc. Și după ce m-am obișnuit fără el, mi-a rămas regretul că n-am știut momentul exact când a încetat să mai fie agățat la chei. A plecat discret, tăcut, s-a topit cu grația omului de zăpadă într-o zi de sfârșit de iarnă.

Odată am primit cadou de la soția mea un pix: un obiect superb, un tub metalic, lucios, cu imprimeu ca o frescă electronică. Îl țineam în buzunarul genții, dar îl foloseam rareori. Știam însă că e acolo, mă bazam pe el de câte ori aveam nevoie să însemnez ceva.

A venit ziua când nu l-am mai găsit. Din nou nu am reușit să reconstitui momentul pierderii!

Unele obiecte nu știu să își ia un rămas bun decent. Blugii, ori pantofii știu: încep să se ponosească, se decolorează, le apare o ruptură mică. Te anunță! Căzând într-o mistică a obiectelor, m-am speriat că mă părăseau pentru că nu reușeam să le arăt că îmi sunt dragi. Și atunci le promiteam în gând că dacă le voi găsi, le voi folosi mai des.

Întâmplarea a făcut ca după luni bune, pixul să apară în spatele unor uși pe care le mai deschisesem. Nu pot să descriu ce bucurie candidă mi-a produs acest mic eveniment. La aflarea lui începuse să îmi pâlpâie o speranță secretă: că la un moment dat voi găsi și brelocul.

Timpul este un factor important în relația cu un asemenea obiect. Timpul construiește o identitate și o legătură afectivă. 

Să presupunem că aș fi pierdut brelocul la două săptămâni de la cumpărare: aproape sigur că întâmplarea ar fi trecut neobservată. Cu toate că îmi plăcea ca obiect în sine (un kitsch simpatic) și ar fi fost la îndemână să mă reîntorc pe Darsena, probabil nu aș fi făcut-o. Legătura dintre mine și el nu ar fi fost împlinită încă, numai gândul înlocuirii facile l-ar fi aruncat în derizoriu. La acel moment, orice alt breloc ar fi fost la fel de bun. Lucrurile stau însă diferit după anii de tovărășie, plus miile de kilometri depărtare: acum ar face mai mult sens o recuperare.  Dar cum? Cumpărat de pe internet ar fi cel mai ieftin, dar cam impersonal. Ca să suplinesc întrucâtva imposibilitatea de a avea brelocul încălzit de corpul meu ani la rând, ar fi de bun simț să reproduc măcar câteva coordonate: să merg iar la Milano, să ajung într-o Duminică dimineață pe Darsena, să am iar 25 de ani...  

Când eram puștan am găsit un medalion asemănător ca mărime și material. Eram în vacanță cu părinții și după o noapte de furtună, plaja Mării Negre se umpluse de grămezi de scoici, melci, alge. Oamenii le răscoleau, în căutarea suvenirului perfect.

Eu, norocos: medalion cu un titanic bătut pe o parte. Sclipea, părinții m-au îmbrățișat. Nu se știe dacă undeva, cineva  îi ducea dorul. Eu nu l-am purtat. Și nici nu știu ce s-a mai întâmplat cu el. Tin minte doar că a fost arătat în vara aceea cunoscuților. N-am legat vreo relație, poate n-am fost persoana potrivită să îl găsesc. Brelocul din Palermo l-a răzbunat.

Soția mea avea un medalion din bronz, foarte drag. Îl cumpărase din Praga, de pe o străduță mică din cetate. L-a pierdut în lacul Ontario și cu el Praga întreagă s-a scufundat în lac într-o zi de vară.
Pentru că iubea obiectul dincolo de amintirea ce îi lega, ea a mers departe cu eforturile. Dacă cineva l-ar fi avut de vânzare, l-ar fi cumpărat inclusiv de pe internet. A făcut un desen de mână și l-a trimis unei persoane cunoscute aflate în Praga, descriind locul de unde îl cumpărase cu mulți ani în urmă: fără noroc. 

Acum nu îi rămâne decât să reproducă din memorie desenul simplu, conceptual, să îl modeleze, să facă matriță, să îl toarne în alpaca. Asta se poate face în casă. 

Într-o altă vară, pe o plajă din insula Creta, o prietenă cu care eram acolo își pierde un cercel de aur, înotând. A ieșit din valuri tristă. Aveam labe și ochelari și Marea Egee era liniștită și clară. Adâncime cam trei metri în zona arătată. Am căutat febril, știam că trebuie să mă grăbesc, curenții erau puternici. După aproape jumătate de oră, l-am zărit strălucind pe o muchie de stâncă.  Noroc fantastic, bucurie pe măsură. Unele obiecte se vor găsite.

Fiecare din noi avem povești despre obiecte pierdute și găsite. 

Sau doar pierdute. 

Sau doar găsite. 

Cântecele se pierd ușor: pe unul l-am recuperat foarte târziu, aștepta pe un griff. Altădată am visat un poem lung, genial, de mare tremur: l-am pierdut pe drumul de la pat la chiuvetă. Uitasem tot, până la ultimul cuvânt. În dimineața aia ratasem Nobelul...la ce bun să mă mai spăl pe dinți? 

 

Și-am mai găsit un om al nimănui, într-un tren bolnav. Și-am mai găsit o bătrână pe stradă. Dintr-o tâmplă îi curgea sânge: nu își mai amintea exact unde stă, cum o cheamă, și nici măcar dacă sângele care-i curge din rană e al ei. În definitiv cine poate depune mărturie că sângele-i din vene e doar al lui? După vreo două ore am reușit să nimerim ușa casei unde era în vizită. Între ușile greșite, neliniștea ei creștea. Își făcea de fapt griji pentru mine și  îmi zicea “Tu ai a trage ceva păcate cu mine, mă băiete…sa mă ierți.”

Se pierd iubiri, se pierd neamuri, recolte, războaie, avioane, se pierd minți, se pierd stele, se pierd raiuri…

Unele nu se mai găsesc niciodată.

 

 

 

nota: 
desenul de mai sus l-am facut vara trecuta si se numeste ""Lost and Found" - acrilic pe carton, 30X50 cm   

Netăceri

Atâtea cărți necitite

Atâtea cântece negăsite

Atâtea drumuri neumblate

Atâtea lumini nestinse

Atâtea uși ne-închise

Atâtea vise ne-descifrate

Atâția îngeri neștiuți

Atâtea iubiri oprite

Atâtea clipe ne-prețuite

Atâtea gânduri nespuse

Atâtea ploi fără umbrele

Atâția cai fără cavaleri

Atâția morți ne-înviați

Atâtea trepte neurcate până la sfinți

Atâtea ruperi nebunești de lume

Porniri ratate, scrisnirile de dinți

Atâția obraji nemângâiați

Atâtea lumi posibile

Atâtea zâne ne-venite




Toți pantofii fără pași

Toată cafeaua dintre dimineți

Toate poeziile neculese

Toate avioanele zburate pentru ultima oară

Toate culorile deturnate în alb-negru

Toate depresiile amânate

Toate numerele vii

Toate păsările migratorului

Toți zeii privitorului

Toți aburii necunoscutului

Tot spațiul dintre cuvinte



Sau

dintre două

tăceri

Happy End (on Portland Street)

Si au trait fericiti pana la adanci batraneti, si or mai trai si astazi daca nu or fi murit...

La cativa ani distanta, am aflat sfarsitul (fericit) al povestii de dragoste intre cele doua telefoane publice de pe Portland Street, o straduta mica din vestul orasului. Daca vreti sa vedeti in ce hal le-am gasit, recititi:

http://ochiade.blogspot.ca/2010/05/sansa-unui-lucru-inutil.html

Schiță de psihologie a săracului

(fragment extras din ”Les Météores”, de Michel Tournier)

1. Săracul mănâncă de două-trei ori mai mult ca bogatul. Am crezut mai întâi că trebuie compensat efortul energetic mai mare cerut de meseriile manuale. Nu este vorba totuşi de asta, căci acest regim se traduce printr-o obezitate generalizată, iar eu trăiesc aici înconjurat de femei umflate şi de bărbaţi burtoşi şi îndesaţi. Adevărul este că săracul - chiar atunci când nu este supus nici unei restricţii - nu s-a eliberat de teama viscerală de a nu avea ce mânca, pe care secole întregi de foamete i-au inculcat-o omenirii. Totodată, el a rămas credincios unei estetici a penuriei, care face să-i pară femeile grase ca fiind frumoase şi apetisante iar burtoşii – virili şi maiestuoşi.

2. Săracul se îmbracă mai mult şi mai gros ca bogatul. Frigul este după foame, cea mai temută urgie pentru oameni. Săracul rămâne supus spaimei atavice de frig şi vede în el originea multor boli (a-ţi fi frig este egal cu ”a te îmbolnăvi”). Să mănânci puţin şi să stai gol sunt privilegii de om bogat.

3. Săracul e un sedentar înnăscut. Originile sale ţărăneşti îl fac să privească voiajul ca pe o dezrădăcinare, o rătăcire, un exil. Nu ştie să călătorească cu uşurinţă. Trebuie întotdeauna să facă mari preparative şi să se încarce cu nenumărate bagaje inutile. Cu el, cea mai mică plecare ia aerul unei mutări.

4. Săracul se agaţă fără încetare de soneria doctorului. A treia lui teroare nestăpânită este boală. Doctorii din cartierele populare sunt deranjaţi fără încetare pentru guturaie şi indigestii. Săracul se întreabă uneori cum face bogatul de nu cade niciodată bolnav. Simplu: nici nu se gândeşte la asta.

5. Pentru că muncă îl extenuează şi-l dezgustă, săracul visează fără încetare la două oaze, care sunt de fapt una: vacanţele şi pensia. Trebuie să aparţii castei seniorilor pentru a ignora aceste două miraje.

6. Săracul este însetat de onorabilitate. El nu e chiar sigur că aparţine societăţii omeneşti. Dar dacă nu e decât o vită de povară? De aici nevoia de a se îmbrăca de Duminică, de a purta pălărie şi de a-şi ocupa un loc – cât de modest – în corpul social. De aici, de asemenea, pudibonderia lui. Definiţia onorabilităţii este uşoară: ea nu e decât degenerescenţa codului onoarei care ţinea loc de morală aristocraţiei. Când, în 1789, starea a treia a urmat nobilimii la conducerea naţiei, onoarea feudală a făcut loc onorabilităţii şi celor doi stâlpi ai ei : pudibonderia şi cultul proprietăţii, lucruri pe care aristocraţia le ignoră cu superbie.

7. Săracul acceptă corpul social ca atare şi nu aşteaptă decât să îşi facă un  loc cât mai mare în el ; de aceea, din punct de vedere politic, este un conservator înveterat. El nu vede mai departe decât mica burghezie căreia speră să-i aparţină şi el cât de curând. De aici rezultă că nici o revoluţie nu a fost făcută vreodată de popor. Singurii fermenţi revoluţionari ai unei societăţi îi găsim la tineretul studios, adică printre copiii aristocraţiei şi ai marii burghezii. Istoria ne oferă mereu exemplul unor zguduiri sociale violente provocate de vlăstarele claselor favorizate. Dar revoluţia astfel amorsată este recuperată apoi de masele populare care profită de ea pentru a obţine unele îmbunătățiri de salariu, micşorarea programului de lucru, ieşirea la pensie mai devreme, adică pentru a face încă un pas către mica burghezie. Ele întăresc şi agravează astfel sistemul social şi economic pentru o clipă clătinat şi-i aduc un aport mai trainic, incorporându-i-se din ce în ce mai temeinic. Graţie maselor, guvernele revoluţionare cedează locul unor păzitori tiranici ai ordinii prestabilite. Bonaparte îi urmează lui Mirabeau, Stalin vine după Lenin.

sfatul unui tramvai necunoscut

 

Dacă doar îţi înmoi precaut vârful ideii în vodka cinematică,
n-o să ajungi niciodată campion olimpic la proba delir ştafetă
(delirul se pasează din generaţie în generaţie, dar mai ales celei din faţă)

Antrenează-te în poşirca vâscoasă a termometrului

pe care îl tot ronţăi nervos între măselele proletariatului.

Nu e nici primul şi nici ultimul guturai dialectic …

Drege-te cu un şpriţ intelectual mai lejer,
şi lasă o clipă colecţia aia de zecimale abuzate de care până şi pi se ruşinează…

nu te-ai prins că cu cât te apropii mai mult de infinit,
cu atât ai mai puţină nevoie de exactitate?

Doar bagă de seamă că atunci când muzica şi timpul

se ceartă cu fluturele analfabet
geografia obraznică se furişează în pielea goală lângă urechea internă
şi-acolo-n umbră soarbe-ncet, cochet

pahar cu apă rece şi şerbet!

La robinet de diamant,

în paşii lui de dans albastru,

delfinul din înalt

cu gust sihastru,
clăteşte din salariu
atomul desuet

(azi e doar un mâine bemol)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

din buzunar

Oare orașul are tot timpul ceva ascuns în buzunarele lui? Vreo acadea de sticlă, vreun cântec de fier, vreo cotitură digitală doar pentru mine pusă deoparte, dar pe care nu pot să o văd decât dacă mă uit cu privirea aia de superman, ce trece prin zidul rutinei? Sau doar inventează întâmplări candide când trec eu printr-un anumit loc, complot sincronic cu pantofii ce m-au dus până acolo, ca mai apoi imediat după ce voi fi apăsat butonul aparatului de fotografiat, să își pornească vântul care mă pândea din ascunzători secrete, și să-mi năruie imaginile ca pe un castel de nisip... De multe ori am simțit așa, atunci când parându-mi rău că nu am făcut o anumită fotografie, m-am întors, dar locul parcă dispăruse odată cu personajele care îmi jucaseră mirarea la zaruri.

Cred că melodia celor de la Noir Desire “Le vent nous portera” și videoclipul mai ales, ar descrie cumva anxietatea pe care o încerc uneori față de trecerea timpului.

https://www.youtube.com/watch?v=NrgcRvBJYBE

Vă fac părtași la câteva din imaginile candide ale primăverii acestea.

În Kew Gradens, când băltoacele încă erau patinoare pentru copii; doi îngerași de carton și-au agățat zborul în copacul cu mugurași abia vizibili.

În Vaughn, la o intersecție, un robot încerca să supraviețuiască anunțurilor cântându-și cantecul de inimă albastră. Mi-a adus aminte de melodia lui Dan Mangan, care zice la refren “robots need love, too…they want to be loved by you…”

https://www.youtube.com/watch?v=T7khbuOBHbo

Un căluț de lemn cu huța-huța lui abandonat într-o grămadă de moloz pe Spadina. Mi s-a părut așa neajutorat, cum stătea el acolo singur…sunt așa triste jucăriile fără copii…

Zeul sub-scărilor de la clubul de șah unde merg cu Darie. După ce toată lumea pleacă și lasă umerașele goale, intra în asceză până a doua zi dimineață: “huummm..huummm”.

Bebelușul plutește fericit deasupra hainelor ca un cupidon leneș și rebel. Cine are nevoie de haine? El cu siguranță nu! Mustața îi e de ajuns .

Ritual de trecere la femei: își agață cerceii în copaci într-un un soi de pact cu mama natură, prin care devin astfel femei organice (free run…into the summer). Ontario are ochi de păun și îi stă bine îmbrăcat în cer.

Vânător de cuvinte sălbatice

când mă trezesc,
cafeaua (amanta mea decadentă şi halucinantă)
îşi opreşte limuzina dietetică
fix pe botul tigrului cuantic
aşternut covor (din proprie iniţiativă)
la picioarele zilei.



există cuvinte cu aripi de înger, însă nu există dulce fără amar
zice ea desfăcând ţipla de pe un secret nou-nouţ
ca să nu mai spun că niciodată o hepatită cu ceva carte nu ar face treaba murdară a diabetului
ar trebui să recunoşti că
tu nu opreşti agregatul de fluierat în vânt
decât dacă ai uitat norocul deschis la maxim
şi te  înjură vecinii



minciuna e un mijlocitor, mai zice ea
şi cu apa cu care ai fi inventat oceane în alte lumi (în cu totul alte lumi…)
aici ţi-ai umple cratiţa de-o mămăligă cosmică,
mănânc-o acum, caldă
peste zi, uscată
nimeni n-ar mai putea-o înghiţi,
exact aşa cum se întâmplă cu orice adevăr de netăgăduit…



eu tac şi o cuprind pe dată
cafeaua mea,
adin, dva, tri...umfată!

poetry overdose

vezi că ţi-a rămas lorem ipsum între dinţi de la ultima petrecere digitală cu dacii şi romanii. şi parcă mai ieri mâncam jam session pe pâine alb-negru, cu hendrix …cine în detroit ar fi vrut la vremea aia o pâine color? ştiam că desertul se mănâncă întotdeauna de la primele versuri, pentru că la final toţi copiii vor fi aflat că marţienii verzi nu sunt altceva decât activişti greenpeace.
vezi? abia ai început şi ţi-ai şi luat atitudinea asta de gânditor …şi cumva arogant, de la titlul cu ifose ţi se trage…parcă văd că o să te pierzi în traduceri mai degrabă decât în zări care oricum nu mai sunt că altădată când pământul era plat şi balaurii nu se făceau în eprubete …
când omenirea se lingea pe degete după ce mânca jeleu fin din lacrimi de jelitoare,
cu acelaşi calm cu care cavalerii se aruncau în desfrâu
ştiind -sau fără ca să ştie- că gloria avea să vină în frac şi iz de limuzină
o moarte şi jumate mai târziu.

Acelaşi start, aceeaşi placă …în dimineaţa asta sunt un cocktail de os şi lăptişor de matcă.

***

Calc prin zăpada îngheţată şi sub pasul meu pădurea se rupe-n fracţii, iar moleculele îşi împart ultimul biscuit şoptindu-şi ciao, amore ca-n filmele vechi italiene. Lumina se ridică uşor pe vârfuri să o sărut pe frunte, apoi îşi înghesuie în traistă cuvintele abia purtate, se pregăteşte… doar visul pare obosit …tot bate becul ars al realităţii cu aripile lui impardonabile.
Dar nu întotdeauna poţi să păstrezi visele înfigându-le câte un ac în torace. Pentru simplul fapt că nu toate visele pot fi omorâte.

Unii zic că e din ce în ce mai greu…că mai nou, eşti pus să cari cu tine tot timpul (chiar şi la toaletă) mii de lentile şi mii de câmpuri de profunzime dintre cer şi atom. Probabil aşa suntem noi oamenii: stăm în prag între lumea mică şi lumea mare, între pericolul mare şi speranţa mică…e destul de riscant să trăieşti, dar şi să mori e riscant…şi de aia stăm gata îmbrăcaţi şi parcă n-am mai pleca odată! Ce naiba, ori înăuntru ori afară, că m-am săturat să tot aud şablonul ăsta cu “vizitele scurte sunt cele mai plăcute”! Nu uita că pentru Dumnezeu e mai uşor… El…El şi-a încheiat lucrarea şi acum se odihneşte…parcă-L şi văd cu o lupă mică, o cafea proaspătă, cu Cartea pe genunchi dând pagină după pagină…citeşte scrise şi nescrise, nimicnicii, bucurii. Mă prinde când mă uit în Carte peste umărul Lui, preţ de o clipă (măcar de-aş fi ştiut să citesc!).
Mă vede când îmi spăl păcatele şi se amuză că nu e soare să le usuce (fix în ziua aia).
Zic să ne aranjăm puţin, nu putem să-L primim în vraiştea asta chiar dacă are simţul umorului. Am încercat să mă  înalţ;  şi am ajuns  la aproape unu optzeci, sunt înalt! ce altă datorie mai am? De la înălţimea asta, scamele pe covor nu se văd aproape deloc, ca să le vezi trebuie să te laşi în genunchi…cât mai  în genunchi. şi ce? crezi că Dumnezeu nu e mai înalt decât mine? Este! Şi nu văd de ce ar avea vreun motiv să caute scame în genunchi.

S-a făcut ceva treabă totuşi…uite, Adam a încercat cât a putut el mai bine…a dat cunoaştere, a dat fiorul îndoielii, tremurul căutării şi mahmureala misterului… a dat moartea fără de care viaţa ar fi fost o glumă nesărată. nu te lega şi tu de faptul că Eva a avut dreptate…a fost şi ea o femeie frumoasă la viaţa ei! (şi am înţeles că şi dansa interesant).

adevarul e că ne-ar prinde bine ceva dans… şi apoi odihnă…doar că acum suntem puţin ocupaţi cu revoluţia digitală.

o să treacă şi asta, ca orice revoluţie.